Consideraţie la duminica a 2-a din Postul Mare - Anul C - 2019

[altmariustotal catolic]

"Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13)!

Suntem în timpul sfânt şi de har al Postului Mare, timp când, liturgic şi tainic, Isus pătimeşte şi moare pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Deşi din nemărginită dragoste divină el pătimeşte şi moare într-un trup ca al nostru (cf. In 15,13), Isus este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (cf. Lc 9,35), Isus este Dumnezeu adevărat, una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 10,30), Isus este "cel prin care toate s-au făcut" (In 1,3), Isus este Dumnezeu atotputernic care are putere peste toate şi nimeni nu i se poate împotrivi, nici diavolul cu furtunile lui, nici lumea cu amăgirile ei şi nici moartea cu bolile şi chinurile ei, cum bine ştim din evanghelii.

Ei bine, la această credinţă şi mărturisire a divinităţii şi a puterii mântuitoare lui Isus vrea să ne aducă Biserica şi în duminica aceasta, prin pericopa evanghelică şi prin celelalte lecturi biblice propuse ca meditaţie şi hrană sufletească, căci credinţa noastră în Isus este singura noastră cale de a-i plăcea lui Dumnezeu (cf. Evr 11,6) şi de a intra în paradis (cf. In 14,6), unde vom cunoaşte pe deplin pe Tatăl şi pe Fiul său trimis prin Duhul Sfânt (cf. In 17,3).

Isus, biruind ispitele diavolului, ale lumii şi ale trupului, "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii care nu sunt de la Tatăl" (1In 2,16), cum spune sfântul Ioan şi cum am văzut duminica trecută, Dumnezeu Tatăl îi prezintă astăzi pe Isus în divinitatea slăvită (cf. Lc 9,29). Isus care la întrupare nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci a luat fire de sclav şi s-a făcut asemenea oamenilor (cf. Fil 2,6-7), acum spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, spre întărirea credinţei oamenilor de mântuit în dumnezeirea sa ascunsă, i-a cerut Tatălui său ceresc să-i manifeste public slava pe care a avut-o în sânul lui înainte de întrupare (cf. In 17,5; 1,18), căci el a promis că unii dintre ucenicii lui nu vor vedea moartea înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mc 9,1; Lc 9,27), ca ei să creadă că el este Fiul Tatălui şi că el l-a trimis (cf. In 11,42). Şi Tatăl ceresc îi împlineşte pe munte cererea lăsând să se vadă în afară pentru câteva clipe ceea ce Isus este în realitate din veşnicie şi astfel îi întăreşte autoritatea şi credibilitatea în faţa ucenicilor, a martorilor cereşti şi a întregului univers, că el este Fiul său preaiubit trimis pe pământ prin lucrarea Duhului Sfânt, şi că nimeni nu-i place lui (cf. Evr 11,6), nu ajunge la el (cf. In 14,6) şi nu se mântuieşte, dacă nu ascultă de el (cf. Lc 9,35), căci "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Astfel Dumnezeu îi confirmă şi îi întăreşte promisiunea făcută prin Abraham că îi va da "o descendenţă luminată şi nenumărată ca stele cerului" (cf. Gen 15,5) şi apoi cea făcută prin David că, îi va da "neamurile ca moştenire" (Ps2,8; Ps 22,27; Ps 72,8; Dan 7,14), pe care "Fiul omului nu a venit să le piardă, ci ca să le mântuiască" (Lc 9,56).

Am văzut în evanghelia de astăzi slava şi lumina divină emanând din faţa şi întreaga fiinţă a lui Isus, slavă şi lumină pe care diaconul Ştefan a văzut că o are la dreapta Tatălui (cf. Fap 7,55); slavă şi lumină care au transformat muntele în paradis plăcut (cf. Lc 9,33); slavă şi lumină care i-a umplut de bucurie pe apostoli, împreună cu Moise şi Ilie, adică pământul şi cerul (cf. Lc 9,33). Apoi, slavă şi lumină care nu numai că au trecut prin veşmintele lui fără să le ardă sau să le strice, dar pe care le-a şi albit (cf. Lc 9,29), prefigurând şi anticipând veşmintele şi chipurile sfinţilor din cer albite de sângele lui de la cruce (cf. Ap 7,14); slavă şi lumină ca aceea de după înviere când a trecut prin giulgiuri fără să le deranjeze şi să le deterioreze (cf. In 20,6-7); slavă şi lumină prin care la învierea sa din morţi a trecut prin piatra de la mormânt şi prin uşile încuiate fără să le spargă (cf. In20,19.26); slavă şi lumină care i-a pus cu faţa la pământ pe apostoli pe muntele Tabor (cf. Lc 9,32), dar şi pe ostaşii puşi de pază de la mormântul sigilat (cf. Mt 28,4); slavă şi lumină ce l-a doborât de pe cal numai pe Saul din Tars, nu şi pe însoţitorii lui (cf. Fap 9,4), aşa cum mai demult doborâse numai pe egipteni şi pe evrei nu (cf. Ex 11,7).

Dar partea cea mai frumoasă a lucrurilor şi care ne priveşte pe noi în mod direct este că aceeaşi slavă şi lumină a lui Isus glorificat astăzi şi la învierea sa, ne va întâmpina şi pe noi pe nori la Parusie; ni le va împărtăşi Isus şi nouă când ne va duce în cer (cf. Fil 3,21); ne va albi pe noi şi veşmintele noastre, prin sângele său vărsat pe cruce (cf. Ap 7,14), aşa cum anticipat a făcut-o deja cu Moise şi Ilie, care vorbeau cu el, tocmai despre patima şi moartea sa care urma să aibă loc la Ierusalim (cf. Lc 9,30-31).

Vom învia prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. 2Cor 4,14), pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii (cf. Mt 22,32), aşa cum vedem în Moise şi Ilie care au apărut vii şi vorbeau cu Isus (cf. Lc 9,30); ba mai mult, atunci când se va arata Isus, vom fi ca el, pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In3,2).

Toate aceste minuni şi ziceri trebuie să ne conducă pe noi la credinţa lui Abraham care l-a crezut pe Dumnezeu împlinind tot ce i-a poruncit; la credinţa psalmistului David care şi el l-a crezut pe Dumnezeu, împlinind toate cele poruncite de Dumnezeu şi care acum zice: "Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13), la credinţa sfântului Paul care a împlinit cele cerute de Dumnezeu, adică s-a convertit de la mentalitatea lumii şi acum a ajuns să spună că Isus: "Va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate" (Fil 3,21). Iar această credinţă i-a fost confirmată, căci a fost răpit până la al treilea cer, în rai (cf. 2Cor 12,2-4), unde personal a cunoscut: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc pe el" (1Cor 2,9).

Şi care este partea noastră în această lucrare prin care Isus ne va duce în cer? Să respingem amăgirile satanei care ne vin fie direct, ca în cazul lui Isus şi al Evei, fie prin oamenii lui răi, ca prin regele Sodomei, lui Abraham; fie prin partenerii de viaţă ca lui Adam, Lot şi Iov prin soţiile lor, fie prin prietenii, ca lui Isus, prin Petru şi Iuda, care voiau să-l oprească de la cruce; fie prin duşmanii noştri, ca fariseii, cărturarii, marii preoţi, lumea rea, oameni înşelaţi, care voiau să-l împiedice pe Isus şi pe diaconul Ştefan, să-şi facă lucrarea.

Toate lecturile de astăzi ne arată că Isus, Abraham, David şi Paul, refuzând tentaţiile directe şi indirecte ale satanei, fiind pe deplin convinşi că ceea ce Dumnezeu a promis poate să şi facă" (cf. Rom 4,20-21), Dumnezeu le-a socotit aceasta ca dreptate (cf. Gen 15,5-6) şi le-a spus la fiecare din ei, ca şi nouă, ca şi lui Abraham: "Eu sunt răsplata ta cea foarte mare" (cf. Gen 15,1). Numai a crede în Dumnezeu nu este suficient pentru a fi îndreptăţit; trebuie să-l şi credem pe Dumnezeu când ne cheamă şi ne vorbeşte, împlinind ceea ce ne cere să gândim, să vorbim şi să facem.

Apoi să ne rugăm pentru noi şi pentru semenii noştri. Rugăciunea l-a transfigurat nu numai pe Isus, dar rugăciunea lui Isus i-a transformat şi pe cei pentru care el s-a rugat, pe apostoli şi mai ales pe păgâni care au început să creadă în el, începând cu mulţi călăi de la cruce despre care aminteşte istoria. Rugăciunea ne va transforma atât pe noi, cât şi pe cei pe care ne vom ruga, cum a fost rugăciunea lui Elizeu pentru Gheazi (cf. 2Rg 6,16-17); cum a făcut rugăciunea sfântului Paul pentru bisericile născute de el şi adormite (cf. 2Cor 11,28); cum a făcut rugăciunea sfântului Ştefan pentru Saul din Tars (cf. Fap 7,58.60), cum a făcut rugăciunea sfintei Monica pentru fiul ei Augustin. De aici şi porunca lui Isus şi a apostolilor: Rugaţi-vă neîncetat (cf. Lc 21,36; 1Tes 5,17)! "Faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii" (1Tim 2,1). "Căci mare putere are rugăciunea celui credincios" (Iac 5,16).

Să nu uităm să ne gândim şi să medităm atât la Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi la patimile Domnului, ca să le putem trăi în viaţa noastră, căci fără ele nu găsim mântuirea. Despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre pătimirile, moartea şi învierea sa, a vorbit însuşi Isus cu apostolii şi cu cei la care le predica Evanghelia (cf. Mt 16,21; Lc 9,22-23). Şi când nu mai avea cu cine vorbi despre ele, când şi apostolii amăgiţi de diavol refuzau Cuvântul şi crucea mântuitoare (cf. Mt 16,22-23; Lc9,33), în schimb căutau măreţia (cf. Mc 9,34), Isus i-a adus din cer pe Moise şi Ilie ca să vorbească cu ei despre ele (Sfântul Francisc din Assisi vorbea cu lupii şi cu animalele, cu florile şi aştri despre ele. Sfântul Anton de Padova vorbea cu asinii şi peştii despre ele), căci şi în cer se vorbeşte despre sângele Mielului care a mântuit lumea (cf. Ap 7,14); mai exact, pământul şi cerul, timpul şi veşnicia, flora şi fauna trebuie să vorbească despre ele (cf. Ap 5,12-13). Cei mai fericiţi din cer sunt cei care au trăit Cuvântul şi crucea: "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră" (Ap 6,9).

Nu se ajunge în cer decât prin Calea Crucii. Să lepădăm eul nostru care amăgit de diavol respinge crucea mântuitoare (cf. 2Cor 4,10). Diavolul s-a amestecat chiar şi pe Tabor când Isus s-a schimbat la faţă, căci, împins de diavol, Petru îi sugerează lui Isus să construiască trei corturi ca să rămână acolo şi Isus să nu mai meargă la cruce. Dar Isus a pornit imediat spre cruce. Oare nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl (cf. In 18,11)? "Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău" (In 12,27-28).

Păsările de pradă care căutau să fure bucăţi din animalele jertfite de Abraham (cf. Gen 15,11) sunt o imagine a eforturilor diavolilor de a ne jefui pe noi creştinii de roadele mântuirii de la cruce. Iar vigilenţa lui Abraham în apărarea jertfelor este semnul simbolic al vigilenţei pe care trebuie să o avem noi creştinii, pentru a ne păstra darurile câştigate nouă de Isus la cruce.

Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, pentru ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Pr. Ioan Lungu