Consideraţie la duminica a 19-a de peste an - Anul A - 2020

[altmariustotal catolic]

1Rg 19,9a.11-13a; Ps 85; Rom 9,1-5; Ps 130,5; Mt 14,22-33

"Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său" (Ps 130,5).

Împărăţia cerurilor despre care ne-au vorbit textele biblice în ultimele duminici la sfânta Liturghie, împărăţie care aici pe pământ creşte numai în sufletele oamenilor (cf. Lc 17,21), împărăţie asemănată cu un ogor, împărăţie care pornind de la un bob produce alte 100, împărăţie mică la început cât un grăunte de muştar, sau cât un pic de drojdie amestecată în trei măsuri de faină, devine copac mare pentru păsările cerului, care devine o pâine mare care satură cinci mii de bărbaţi deodată şi mai rămân 12 coşuri pline de firimituri, firimituri capabile de a sătura întreaga populaţie la lumii cu "pâinea care dă viaţa veşnică" (cf. In 6,58), coşuri pline cu pâine pe care Isus le-a lăsat în barca Bisericii sale, Biserică fondată pe temelia celor 12 apostoli, Biserică a cărei piatra unghiulară este el însuşi (cf. Ef 2,20).

Această împărăţie a cerurilor care aici pe pământ este semănată în sufletele oamenilor, dar care dincolo în veacul viitor este localizată în inima lui Dumnezeu cel întreit şi unic (cf. Ap 3,21), aici pe pământ are un împărat, pe Isus Cristos, care datorită pătimirilor, morţii şi învierii sale pentru cei păcătoşi, obiectul iubirii divine, a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18), adică a primit puterea de a ierta şi mântui pe oricine îl urmează cu credinţă, aşa cum a făcut-o în mai multe rânduri cu: omul cu mâna uscată (cf. Mc 2,10), cu păcătoasa care i-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi i le-a şters cu părul capului ei (cf. Lc 7,48), cu tâlharul din dreapta crucii (cf. Lc 23,43), cu toţi cei care îl mărturisesc în faţa oamenilor (cf. Mt 10,32), cu cei care îşi iau crucea zilnic (cf. Lc 9,23) şi au curajul să moară împreună cu el pentru mântuirea lumii (cf. Lc 14,26).

Că Isus este aici pe pământ împăratul puternic al împărăţiei cerurilor a dovedit-o atunci când şi-a anunţat naşterea cu amănunte cu mii de ani înainte, când s-a născut dintr-o Fecioară curată, când şi-a anunţat naşterea prin stele călătoare şi prin glasuri de îngeri, când a dejucat planurile ucigaşe ale lui Irod, când la învins pe diavol în luptă directă şi indirectă, când a potolit furtunile şi valurile iscate de diavol, când a poruncit soarelui şi lunii la Gabaon să se oprească (cf. Ios 10,13), a înviat morţi, a hrănit cu pâinea vieţii în pustiul uscat.

În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 14,22-33), după minunea înmulţirii pâinilor pentru cei cinci mii de bărbaţi care l-au urmat pe Isus în pustiu, ucenicii au fost siliţi de Isus să intre în barcă împreună cu firimiturile adunate în 12 coşuri şi să treacă pe celălalt ţărm. Pe cale au parte de mari încercări de la cel rău. Această scenă a corabiei în mijlocul furtunii zugrăveşte bine poziţia actuală a tuturor ucenicilor Domnului. În timp ce Isus este în ceruri, aparent absent, dar rugându-se şi mijlocind pentru ucenici, aceştia au de traversat marea agitată a acestei lumi. Este noaptea morală: vrăjmaşul şi acoliţii lui stârnesc prigoane şi rele împotrivirea credincioşilor, acţionând precum vântul şi valurile care fac zadarnice eforturile celor care vâslesc. Dar Isus ştie, vede şi vine în întâmpinarea a lor săi, Vocea lui cunoscută îi îmbărbătează pe sărmanii ucenici: "Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14,27). Şi credinţa, sprijinindu-se pe cuvântul său atotputernic care îl cheamă, îl poartă pe Petru în întâmpinarea celui care-i iubeşte. Un timp cât Petru a privit spre Isus cel atotputernic care mergea pe valuri ca pe uscat, a mers şi el pe apele învolburate. Dar când şi-a luat ochii de la Isus şi a privit înspre el şi înspre valurile mari, s-a îndoit şi a început să se scufunde.

Uneori vorbim prea mult despre îndoiala în credinţă pe care a arătat-o Petru, şi nu îndeajuns de mult despre ceea ce puterea lui Cristos l-a făcut în stare să realizeze, deşi credinţa lui era mică. După toate acestea, el nu s-a înecat, el doar a început să se afunde şi atunci, susţinut de o putere care nu era a lui, a ajuns la Domnul lui şi s-a întors cu el la corabie. Niciun alt om n-a făcut un lucru ca acesta, iar lipsa lui de încredere pe moment a făcut doar să arate că puterea care l-a susţinut a fost cea a Domnului său, încât toţi ceilalţi s-au închinat Domnului Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu.

Profetul Ilie a experimentat puterea divină ca nimeni altul dintre profeţi, rezistând celor 850 de profeţi ai zeului Baal şi a Astartei, el prin care Dumnezeu a închis cerul ca să nu plouă trei ani şi şase luni, el prin care Dumnezeu a coborât foc din cer, el prin care Dumnezeu a înviat morţi. În cazul lui Ilie, ceasul de după victorie s-a dovedit a fi mai periculos decât ceasul luptei. Când Izabela l-a ameninţat cu moartea, el a fugit în pustiu ca să-şi scape viaţa şi acolo s-a aşezat foarte depresiv sub un ienupăr (cf. 1Rg 19,1-4). Nu mai avea deloc curajul vieţii. El s-a rugat şi acolo, dar nu mai era o rugăciune a credinţei. "Aşa că cel care gândeşte că stă în picioare să fie atent să nu cadă" (1Cor 10,12 ). Aici este o lecţie pentru noi. Dacă citim în context relatarea din 1Rg 19,1-13, putem să recunoaştem trei motive ale căderii lui Ilie: mai întâi când regina idolatră Izabela l-a ameninţat cu moartea, n-a mai crezut că Dumnezeu îl putea ajuta din nou şi a fugit din faţa lui şi din locul său de misiune; şi nici nu citim că Ilie s-ar fi rugat după ameninţarea primită. El nu a mai acţionat în dependenţă faţă de Dumnezeul său, ci a devenit el însuşi activ. Isus, Fiul lui Dumnezeu este prezentat în pericopa evanghelică de astăzi, în rugăciune, în convorbire cu Tatăl ceresc. Isus nu făcea nimic fără să se roage, fără să-l cinstească pe Tatăl, fără să vorbească cu Tatăl ceresc, fără să-i mulţumească, fără să ceară sfat şi putere (cf. In 11,41-42). Şi întărit de Tatăl ceresc merge pe apele învolburate ca pe uscat, învăţându-ne şi pe noi cum să mergem spre "malul celălalt" fără să fim scufundaţi de valurile vieţii. În al doilea rând Ilie a fost preocupat cu împrejurările şi nu cu Dumnezeu care are toate situaţiile în mâna sa. În al treilea rând, gândurile lui Ilie s-au învârtit numai în jurul său. Dar Dumnezeu îi răspunde: "Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal" (1Rg 19,18). Ilie urcase pe munte crezând că el singur rămăsese credincios. Şi coboară de pe munte aflând că el era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru sine.

Eşecul credinţei lui Ilie ne paşte din păcate şi pe noi. De câte ori nu suferim o înfrângere tocmai când ne aşteptăm mai puţin la aşa ceva, după o reuşită spirituală! Motivele sunt la fel ca la Ilie: lipsa rugăciunii, preocupările străine, accentul pe sine. Şi iarăşi vorbim prea mult despre eşecul lui Ilie şi mai puţin de dragostea lui Dumnezeu pentru Ilie: cu îngeri, cu corbi, cu oamenii, cu provizii şi cu ocrotire. Îi poartă de grijă şi i se descoperă nu vânt mare şi puternic care despică stâncile, nu cutremurul de pământ, nu în foc, ci în sunetul liniştit al unei adieri de vânt, ca să se încreadă iar în ocrotirea sa divină (cf. 1Rg 19,11-13). Faptul că l-am văzut pe Ilie la Schimbarea la faţă a lui Isus (cf. Mt 17,3), este semn că Ilie s-a corectat şi a ajuns în paradis. Tot astfel acţionează Dumnezeu şi cu noi "nu zdrobeşte trestia frântă şi nu stinge fitilul care abia mai fumegă" (Is 42,3), ca să ne îndreptăm din nou privirile spre el şi ajutorul lui, pentru a obţine noi puteri în credinţă pentru a putea merge mai departe pe calea spre cer.

Barca în care este Isus este Biserica. Dar apostolii se aflau într-o barcă unde nu era Isus. Ilie era sub un ienupăr unde nu era Dumnezeu. Mulţi comentatori au văzut în barca ucenicilor în care nu era Isus, ca şi sub ienupărul lui Ilie, greoiul sistemul iudaic de legi şi slăbiciunea sistemul siguranţelor pământeşti, la care am aderat şi mulţi dintre noi şi din care Isus a venit să ne scoată, căci cu el suntem mai siguri în pustiu, sau în furtuni, decât fără el într-o liniştea aparentă. De aceea maestrul spiritual, sfântul apostol Paul vorbeşte despre grozăvia liniştii dinaintea furtunii: "Când vor zice oamenii: "Pace şi linişte!", atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare" (1Tes 5,3). Isus a venit să ne scoată de sub ienupăr, din bărcile slabe ale siguranţelor pământeşti şi ne spună la fiecare în parte: Vino afară! "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi...Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel atotputernic" (2Cor 6,14.17-18).

Toţi apostolii Domnului au ieşit afară din sistemul ebraic de legi şi din bărcile siguranţelor pământeşti, căci au lăsat toate, chiar şi viaţa, pentru a-l urma pe Isus (cf. Mt 19,27). Dar n-au ieşit singuri, ci i-au tras şi pe alţii după ei. Câţi convertiţi au avut apostolii dintre evrei şi dintre păgâni, tot atâţia salvaţi pentru cer au avut. În a doua lectură de astăzi (cf. Rom 9,1-5), sfântul Paul simte o întristare, o durere care îi sfâşie inima, pentru israeliţi, pentru cei de un neam cu el, pentru cei care au avut atâtea favoruri divine: predilecţia lui Dumnezeu între toate neamurile, înfierea, legea, alianţele, cultul, patriarhii, marea şi unica onoare ca dintre ei să se nască Mesia; şi totuşi, tocmai ei n-au ştiut să răspundă la darurile şi favorurile lui Dumnezeu. La convertirea lor au muncit cu zel toţi apostolii şi ucenicii Domnului, ca şi pentru păgâni, ca şi ei să ajungă la mântuirea promisă tuturor celor care vor crede în Isus. În aceeaşi situaţie ne putem afla şi noi creştinii: să primim de la Dumnezeu atâtea favoruri: credinţa adevărată, să ne naştem şi să ne aflăm în barca lui Petru, să avem parte de învăţătura creştină, de predici, de sacramente ş.a.m.d. şi la urmă să pierdem mântuirea pentru că nu am preţuit şi nu am cooperat cu harurile primite. Este nevoie de apostoli pe care să-i doară inima şi să le predice convertirea şi creştinilor slabi, şi păgânilor întunecaţi şi iudeilor mândri.

Subiectul Psalmului 85 este iertarea pe care Dumnezeu o va acorda poporului său, Israel, dar şi tuturor celor care se vor converti dintre neamuri. Psalmistul spune astăzi: "Bunătatea şi adevărul, dreptatea şi pacea, se vor întâlni" (Ps 85,11). La cruce, pe Golgota s-au întâlnit bunătatea şi adevărul, acolo s-au sărutat dreptatea şi pacea, căci acolo noi vedem păcatul condamnat, dreptatea satisfăcută, harul curgând liber (cf. Rom 5,21). Ce glorioasă armonie!

Câte persoane nu cunosc acest minunat punct de întâlnire de la cruce! Mulţi oameni îşi fac despre Dumnezeu o idee total greşită: fie văd în el un judecător sever, care-şi provoacă bucuros creatura la suferinţă, fie şi-l imaginează un "Dumnezeu bun", indulgent cu "micile păcate" şi uşor de mulţumit prin bunele intenţii şi prin strădaniile de a face bine. Ce gânduri greşite! Dumnezeul dreptăţii condamnă păcatul, orice fel de păcat, însă Dumnezeul dragostei îl iartă pe păcătos. Iar la cruce este locul unde s-a împlinit această lucrare, unde noi învăţăm să-l cunoaştem pe Dumnezeul dreptăţii şi al iubirii, de unde noi pornim lucrarea noastră de apostolat, convinşi că: "Dacă cineva rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate" (Iac 5,19-20). Amin.

Pr. Ioan Lungu