Vasile Băncilă, Nae Ionescu. Un cavaler prestant al spiritului, ed. îngrijită de Dora Mezdrea,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011, 426p.
Ca să comentezi un filosof trebuie să îndeplineşti trei condiţ ii: 1) fler discreţionar în alegerea temelor, asta însemnînd că nu te împiedici în scrupule de politeţe cînd trebuie să separi insignifiantul de esenţial; 2) intuiţie crasă, adică miros în adulmecarea formulei lui de spirit; şi 3) privire de învăluire, adică voinţa de a nu abdica în faţa problemelor punctuale pentru a neglija întregul.
Vasile Băncilă are fler discriminator şi are intuiţie, dar nu are lărgime a vederii speculative, părînd atins de clasicul prezbitism de care suferă cei care au stat prea aproape de Nae Ionescu: nu-i văd gîndirea din prea multă intimitate cu el. La asta se adaugă lipsa de apetit în legarea unei naraţiuni coerente pe seama conferenţiarului de la Litere şi Filosofie. Băncilă are o stranie predilecţie în a-şi reteza firul observaţiilor, scriind lapidar şi parcă în fugă, sub inspiraţia clipei, copleşit de năvala unor amintiri pe care le pune repede în pagină. De aceea volumul aduce cu un şantier de schiţe menite unor viitoare prelucrări, cu care autorul nu s-a mai canonit însă. Ce-l salvează e „mirosirea” sufletului lui Nae, adulmecarea halenei spirituale pe care a emanat-o în epoca interbelică.
Altfel spus, apropierea biografică de Nae îl pune pe Băncilă în pielea unui martor asistînd la un spectacol de fascinaţie intelectuală, şi cum acest spectacol are loc fără intermediari, autorul e comparabil cu Vulcănescu în privinţa a cît de plauzibil îi e testimoniul: Băncilă l-a urmărit pe Nae de-a lungul a două decenii, de la prima prelegere din 1919 şi pînă în primăvara lui 1940, cînd i-a stat de priveghi în capela mortuară de la Cimitirul Bellu. Mai mult, spre deosebire de Vulcănescu, care şi-a cenzurat mărturia de teama represaliilor comuniştilor (Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut e forma maltratată a variantei iniţiale), Băncilă şi-a lăsat nealterate însemnările, păstrîndu-le în stadiu unor crochiuri clandestine, fără pretenţii de publicare. Dacă nu ar fi fost efortul Dorei Mezdrea, care a scos din arhivă toate notele şi notiţele legate de persoana lui Nae, volumul de faţă nu ar fi existat.
Cum spuneam, în el găsim două din cele trei condiţii ale înţelegerii: analiza şi intuiţia, dar nu viziunea. Cauza stă în lacuna stofei lui Băncilă: brăileanul nu avea suflul unei vederi proprii asupra lumii, rămînînd la treapta unui digerator cuminte a ideilor altora. Chiar şi aşa, cele două decenii de vecinătate cu Nae sunt un arc de timp prea întins pentru a nu-i oferi lui Băncilă o puzderie de amănunte despre omul viu, amănunte pe care autorul le notează cu gîndul de a reveni asupra lor, abandonîndu-le însă definitiv în sertare. Din acest motiv, cititorul e silit să se mulţumească cu un mozaic de consideraţii preliminare, cărora le lipseşte armonia unei forme finale.
Bizareria e că dezordinea aceasta de fişe şi fragmente, cu anecdote şi replici avîndu-l ca protagonist pe Nae, reuşeşte să-ţi sugereze mai bine latura vie a personajului decît ar fi făcut-o un studiu legat, cu pretenţii docte. În genere, în lipsa unui har menit a-şi da putinţa strecurării în psihologia lui Nae, o exegeză în marginea operei sale aduce cu o aliniere la şablonul epocii în curs. Îl mutilezi sub cuvînt că îl aşezi în tiparele prezentului, trăind cu satisfacţia de a-l fi înţeles în profunzime. De fapt l-ai deformat în numele unui meschin calcul de moment, peste 20 de ani întreaga exegeză fiind uzată (datată) din cauza modificării şabloanelor.
La Băncilă, risipa de episoade şi comentarii fugare nu suferă de meteahna obedienţei la context. Fişele din acest volum se întind din 1940 pînă în 1977, Băncilă arătînd o veritabilă obsesie în stăruinţa cu care se întoarce la imaginea maestrului. E, în rîndurile de aici, o intuire a vieţii lui Nae pe care o minte teoretică, care se mărgineşte la litera cursurilor universitare, nu o poate atinge. Portretul lui Nae, aşa cum reiese din risipa însemnărilor de faţă, respectă regula contrastului: orice spirit superior are o natură bifidă, asta însemnînd că îşi alternează două identităţi pe care le scoate la iveală după capriciu: cînd liric şi stăpînit de emoţia ideilor, cînd lucid şi scăpărînd de ironia replicilor inspirate; cînd rebel, atins de spiritul de frondă al intelectualului revoltat, cînd împăcat cu soarta şi pătruns de convingerea că istoria se face singură, peste capul nostru. Cînd orgolios pînă la lezarea vanităţii cînd e atins de tăişul celei mai mici maliţii, cînd plecat sub umbra unei umilinţe de ordin metafizic. Cînd păcătos pînă la demonie, încălcînd norme şi sfidînd sensibilităţi mondene, cînd ascetic şi interiorizat, ca sub imperiul unei revelaţii cristice. Cînd tradiţionalist şi adept al creşterii organice a generaţiilor, cînd hotărît s-o rupă cu trecutul, sub elanul unor ambiţii de viitor.
Sînt totuşi cîteva trăsături univoce, care nu rabdă interpretări duble, Nae nedezminţindu-le sensul unic: prima ţine de mefienţa faţă de opera scrisă, o neîncredere mergînd pînă la dispreţuirea ideii de carte: „Numai geniile au voie să scrie cărţi. Azi la noi proştii scriu cărţi. Dar cînd proştii academici dau buzna să scrie tomuri confecţionate după toate regulile industriei maculate, ţi-e oarecum scîrbă să mai scrii.” (p. 50) A doua trăsătură ţine de repulsia faţă de instituţia parlamentară: o adunătură de palavragii mînaţi de interese financiare, de unde şi refuzul lui Nae de a lua vreodată cuvîntul în Parlament.
A treia însuşire ţine de credinţa că istoria e o peliculă prea superficială pentru a avea vreo influenţă asupra destinului omului, mîntuirea sau damnarea lui hotărîndu-se după criterii ominoase, de a căror iconomie noi nu ştim nimic. „Istoria se face singură, adică o face Dumnezeu.” Tocmai de aceea istoria românilor, care este un cimitir de posibilităţi pierdute, nu trebuie să ne amărească. Miza istoriei nu e în lume, ci în afara ei, de aceea să fim liniştiţi. A patra trăsătură ţine de biserică: fără biserică nu există naţiune, iar fără credinţă viaţa se preschimbă într-o cursă oarbă după repere sterpe. Protestantismul susţine o aberaţie, fiindcă vrea întoarcerea la origini, desfiinţînd creşterea organică a naţiunilor creştine în ultimele două milenii. Iar unde nu-i organicitate acolo e democraţie, adică ateism fardat în drepturile individului, cu o oligarhie plutocratică care conduce din culise Europa. Să ne întrebăm atunci dacă Vasile Băncilă l-a înţeles pe Nae. Ideologic şi omenesc, fără îndoială că da. Filosofic însă, discipolul e sub nivelul maestrului, stilistic, cît şi speculativ. Dar lacuna aceasta e prea mică faţă de bazarul de anecdote şi picanterii cu care te întîmpină volumul. Şi apoi, vorba lui Carl Schmitt din Glossariumul anilor ‘47-‘51: „Gib deinen Feinden nicht die Möglichkeit, dich zu begreifen.” („Nu le da duşmanilor posibilitatea să te înţeleagă”). Nae nu le-a dat prilejul adversarilor de a-l pricepe. A rămas un condotier cu tresăriri imprevizibile, un „pirat al spiritului”, cum îl numeşte Băncilă, dar un pirat care a strîns în jurul lui floarea inteligenţelor din generaţia interbelică.
În genere, filosofii nu au coeficient atracţios: sînt mofluzi, dizgraţioşi, stînd cu mintea spînzurată de abstracţii sterile. În schimb, Nae a avut magnetism: a gîndit în mijlocul vieţii şi de dragul ei, ba chiar a făcut-o cu har dialectic, şi de aici verdictul lui Călinescu cum că avea „sofistica subţire”. Sofistul acesta a adus o boare de duh într-un mausoleu de concepte moarte, scutind filosofia de un deces prematur, provocat de monotonia silogismelor.
În fine, iată un detaliu desprins din fişele lui Băncilă: Nae îşi ţinea cursurile stînd pe scaun la catedră şi neavînd nici o gesticulaţie a mîinilor. Un trup inert căruia numai mimica şi peristaltica lexicală (dialectica) îi ţineau loc de spirit. Cu alura aceasta de pedagog pasiv a putut isca un cîmp de fascinaţie care azi e greu de intuit.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius