„Negociem orice, în afară de principii”, spunea Corneliu Coposu, și știm că s-a ținut de cuvânt. Desigur, asta presupune în primul rând că ai niște principii.
Dar în viața de zi cu zi, nu în politică, lucrurile suportă nuanțe și merită o discuție.
Există concesii acceptabile sau chiar necesare? Cu siguranță că da. Încadrarea lor depinde de mai mulți factori, iar cel mai important dintre ei este miza. Părintele care-și lasă copilul să se joace pe tabletă în anumite limite de timp, deși rezultatele acestuia la învățătură nu sunt strălucite face o concesie acceptabilă. Subliniez: în anumite limite de timp! Dar nu mai putem folosi termenul „acceptabil” când copilul a chiulit o săptămână de la școală sau, Doamne, ferește, se droghează.
N-o să te superi dacă te vizitează un prieten și, la un pahar de vorbă, se-mbată. O să-i atragi atenția când se trezește. Dar dacă situația se repetă la nesfârșit nu mai putem vorbi de concesii acceptabile.
În fine, poți să accepți dacă un necunoscut te tutuiește și-ți vorbește de sus prima oară când te vede, dar trebuie să-l pui la punct dacă te ia cu „Bă!”.
Alt factor important care face diferența dintre o concesie acceptabilă și una mai greu de acceptat este contextul. Într-un fel se vede familiaritatea colocvială, chiar fără acordul ambelor părți, când doi oameni sapă împreună un șanț și altfel când participă la o dezbatere culturală cu public.
Desigur, toate aceste criterii și separații sunt și este normal să fie subiective, personale. Nu există norme universal valabile și acceptabilitatea nu se poate măsura nici cu metrul, nici cu kilogramul. Fiecare are sistemul lui de valori și dreptul, ba chiar obligația să și-l respecte și să le ceară și celorlalți s-o facă - după cum și el e dator să respecte valorile semenilor, chiar când nu are aceeași părere ca ei.
Dar nu toate valorile noastre au aceeași greutate. Îmi place foarte mult filmul „Casablanca”, dar n-o să rup legăturile cu cineva căruia i se pare că este o operă de doi bani. Cu totul altfel stau lucrurile dacă încearcă cineva să-mi batjocorească ori să-mi discrediteze credința în Dumnezeu, dragostea și respectul față de părinții mei sau legăturile profunde cu țara și poporul în mijlocul căruia m-am născut. Să-mi spun ceva de genul „Are și el dreptate în felul lui, hai să nu pun asta la inimă!” este aici un compromis inacceptabil.
Într-un fel, tocmai prin greutatea lor, compromisurile inacceptabile sunt mai ușor de identificat decât cele acceptabile, mai ales că, la fel ca în aproape orice alt domeniu de judecată, există și o zonă gri, în care e foarte greu să spui Da sau Nu.
Iată două spețe extrem de frecvente, despre care nu se vorbește.
Constați că fiica sau fiul tău a fost nedreptățit la școală, prin comparație cu alți colegi, și ai o bănuială de ce se-ntâmplă așa... Dar dacă-i reproșezi ceva profesorului respectiv, sunt șanse serioase să fie și mai sever cu odrasla ta.
Așa că taci și-nghiți sau încerci să-l îmbunezi cumva... Sunt compromisuri acceptabile?
Sau: copilul tău e ținta unui bullying. Dacă te plângi învățătoarei/dirigintei, ea ce poate să facă? Să-i certe pe respectivii, evident. Drept care aceia, tot evident, vor fi și mai agresivi cu copilul tău.
Drept care taci din nou. E un compromis acceptabil?
Foarte greu de răspuns. De-aceea se abțin toți să vorbească despre asta.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius