Comemorarea zilei: Petru cel Mare al Rusiei

[altmariusistoric]

Petru I al Rusiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Petru I
Împărat al Rusiei Duce de Estonia şi Letonia
Domnie	7 mai 1682–8 februarie 1725 (42 ani)
Încoronare	25 iunie 1682
Născut	9 iunie 1672(1672-06-09)
	Moscova
Decedat	8 februarie 1725 (52 ani)
Predecesor	Feodor III
Succesor	Ecaterina I
Căsătorit cu	Eudoxia Lopukhina Martha Skavronskaya
Urmaşi	Alexei Petrovich, Ţarevici al Rusiei Marele Duce Alexander Marea Ducesă Anna Elisabeta Marea Ducesă Natalia Marea Ducesă Natalia
Casa Regală	Casa Romanov
Tată	Aleksei I al Rusiei
Mamă	Natalia Narishkina

Petru I (Petru cel Mare) (Rusă: Пётр I Алексеевич sau Pyotr I Alekseyevici) (n. 10 iunie 1672 – 8 februarie 1725 / 30 mai 1672– 28 ianuarie 1725 după vechiul calendar ) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

Primii ani

Petru în tinereţe.

Se naşte la 30 mai 1672 –anul 7180 după calendarul folosit pe atunci în Rusia la Moscova şi este fiul ţarului Aleksei Mihailovici şi a celei de-a doua soţii, Nataliei Kirilovna Narîşkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaş la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, ţarul Fiodor al III-lea moare fără să-şi aleagă urmaşul -Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure sau Petru, fratele vitreg, iute ca argintul viu, aprig, isteţ dar în vârstă de numai 10 ani? Mulţimea rosteşte numele lui Petru, care primeşte numele de Petru I. Însa ţarevna Sofia, sora bună al lui Ivan şi sora vitregă al lui Petru urzeşte planuri de răzbunare. Profită de faptul că trupele de streliţi se răscoală şi după multă violenţă, jafuri, omoruri obţine ca din 29 mai să fie doi ţari : Ivan şi Petru, iar ea, ţarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătăţii şubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezenţa patriarhului, a opt mitrolpoliţi, patru arhiepiscopi, doi episcopi şi opt arhimandriţi, ciudata încoronare a celor doi ţari ai Rusiei, dintre care unul bolnav şi fără minte, iar celălalt un copil îngrozit.

Petru, de la primii paşi a cunoscut oroarea, violenţa, minciuna. Doar mama sa, care îl înconjoară cu multă dragoste are chip curat şi nevinovat dar trăieşte ca într-un vis iar el simte o nevoie mistuitoare de a se mişca, de a porunci. Ca şi sora lui vitregă, Sofia, de care se teme şi pe care o urăşte. Regenta ia o hotărâre de neclintit : fratele său, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru şi mama lui vor fi trimişi în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. De învăţat, învaţă la nimereală. Dobândeşte un talmeş-balmeş de cunoştinţe rudimentare de aritmetică, geometrie, artilerie şi fortificaţii, însă setea lui de cunoaştere este neostoită; deprinde ştiinţa navigaţiei, se joacă în fiecare zi de-a războiul împreună cu banda gălăgioasă şi veselă a tovarăşilor săi de joacă, fii de boieri. La 27 ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătoreşte cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, frumuşică, de rang mijlociu.

La 6 octombrie 1689 pleacă la Moscova, după ce ţarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie iar la 19 februarie 1690 se naşte fiul său, ţareviciul Aleksei. În ciuda multelor şi feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat şi pe apă, petreceri şi iubiri- Petru ştie că lucrurile merg în ţară din ce în ce mai rău. Boierii şi oamenii de rând sunt vădiţi nemulţumiţi de ţar, pe care-l socotesc uşuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă şi ocări neruşinate împotriva Bisericii.

Războiul cu turcii

La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Turciei. În plin război, la 29 ianuarie 1696 primeşte vestea că fratele său vitreg, şubredul Ivan, a murit subit la Moscova. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează şi prima bătălie navală ia sfârşit în avantajul ruşilor. După ce împrăştie navele turceşti ancorate în dreptul Azovului, flota ţarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofiţerii şi inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt în pericol. Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Ţarul trimite 50 de bărbaţi ruşi de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigaţiei. Îşi doreşte ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuşi, într-o "Mare Ambasadă", prin ţările apusene, ca să afle cum au progresat ştiinţele şi să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva duşmanilor dintotdeauna ai Rusiei.

Marea Ambasadă

Petru ştie că înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea graniţelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii şi ale clerului, Petru nu se lasă. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, numai în Franţa nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Ajuns la Koppenbrugge, este invitat la cină de prinţesa electoare Sofia de Hanovra şi de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prinţesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdăreşte cu sos, nu ştie la ce slujeşte şervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea şi iuţeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani şi-i întrece cu cel puţin jumătate de cap pe uriaşii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite şi gura cărnoasă, umbrită de o mustaţă subţire.

Dornic să afle tot, aleargă în dreapta şi-n stânga, opreşte de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să ceceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagar, cutreieră şantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deşi nu este prea priceput, ia parte la intervenţii chirurgicale şi-şi cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărţi. Petru vrea să fie o enciclopedie vie şi să le împărtăşească şi compatrioţilor săi ceea ce a învăţat. Şi pentru ei, şi pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din ştiinţa Apusului. La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o şedinţă a Camerei Lorzilor. Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Se întoarce în Rusia de urgenţă după ce primeşte un mesaj: s-au răsculat din nou streliţii.

Reforme

Ţarul Petru cel Mare

Întors acasă omoară streliţii, taie bărbile boierilor săi, îşi trimite soţia să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaţiilor să-şi lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-şi păstreze barba vor fi nevoiţi să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veşmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăşte ca "boierii, oamenii de la curte, funcţionarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veşmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârşitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie şi nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocşi; se mulţumeşte cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de catre guvernul URSS). Hotărăşte ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-şi împodobească porţile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică şi să-şi facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviţilor. Unii şoptesc : "Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna ?" iar alţii merg mai departe : "Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este aşadar Antihristul".

În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu şase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Ştiri din Moscova (Moskov-skie-novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulţime de noutăţi scurte despre ceea ce se petrece în Rusia şi în Europa. Este tradusă Viaţa lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică şi chiar un dicţionar.

Războiul cu suedezii

Danemarca, Polonia şi Rusia formează o coaliţie împotriva suedezilor (are loc Marele Război al Nordului). Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru se dezmeticeşte. La porunca sa, toată Rusia se pune pe treabă. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca. În 1701, prima victorie a ruşilor la Seremetiev asupra suedezilor este primită cu mare bucurie. În 1702, ruşii obţin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi învinge pe saxoni şi polonezi şi intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreaţa Noteburg capitulează în faţa ruşilor, apoi, prima victorie navală a ruşilor, capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea sileste Dieta de la Varşovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în faţa regelui Suediei. În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă şi vitează nu mai rămân decât 24.000 de oameni, în zdrenţe şi vlăguiţi. În iunie 1709, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru se află peste tot, aleargă, răcneşte, împarte ordine, îmbărbătează pe unii îi ocărăşte pe alţii. Cele 72 de tunuri ruseşti nimicesc liniile duşmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupaţie otomană.

Ecaterina Alekseevna

Petru se îndrăgosteşte de o ţărancă suedeza, Marta, harnică, sănătoasă, veselă, scurtă şi îndesată, lată în şolduri, cu ochi lipsiţi de strălucire, bună la suflet şi vitează. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supravieţui : Anna, viitoare ducesă de Holstein-Gottorp şi Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Trece la ortodoxie şi renunţă la numele Marta, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra ţarului o mare influenţă. La 21 decembrie 1709, armata rusă îşi face intrarea triumfală în Moscova. Ecaterina a rămas în apropiere de Moscova unde se pregăteşte să nască (fiica lor, Elisabeta se va naşte la 29 decembrie 1709). Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia şi l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineaţa, în capela privată a prinţului Mendikov, este oficiată în mare grabă şi în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei.

Sankt-Petersburg

Statuia lui Petru cel Mare din Sankt Petersburg

Ţinutul unde construieşte Sankt-Petersburgul este sărac, izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăştinos. Înălţând oraşul Sankt-Petersburg, sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Petru urăşte vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu clima ei continentală, cu tradiţiile ei de veacuri, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl ameţeşte. Aici se simte la el acasă. Noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar care se leapadă de moştenirea străbunilor.

Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuţa ţarului a fost întărită cu un înveliş de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre şi se poate vizita). În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găseşte deloc în ţinut. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust pentru simplitate stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe Selo.

Călătoria în Franţa

De la 1 septembrie 1715, tronul Franţei este ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l are alături, ca regent, pe Philippe d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru îşi face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franţei. A doua zi după sosire, înaintea ţarului se prezintă regentul. Totul arată că Petru e nemulţumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franţei, însoţit de o numeroasă escortă, merge la hotelul Lesdiguieres, locul unde se cazase ţarul.

Petru vizitează Luvrul, grădina Tuileriilor, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaţilor şi bea vin în sănătatea lor, "bătându-i pe umăr şi numindu-i camarazi". Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relaţiile cu aliaţii sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, aşa că nădăjduieşte că Franţa se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenţie de întrajutorare militară şi comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între ţar, Ludovic al XV-lea şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I. Părăsind Franţa, la 20 iunie 1717, îşi declară ataşamentul faţă de această ţară harnică, primitoare şi usuratică. La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu ţarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în "raiul" său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înţelege mai bine ce are de făcut pentru a-şi transforma capitala într-un adevarat oraş european.

Ţareviciul Aleksei

Firea lui Aleksei este cu totul deosebită de a lui Petru. În vinele tânărului curge sângele plăpândei şi cucernicei Evdokia; urăşte războiul, ascultă orbeşte de Biserică, este tradiţionalist. Dintr-o dată ţarul îşi pune în minte să-şi însoare fiul. Logodnica aleasă este Charlotte-Christine de Brunswick-Wolfenbuttel. Prinţesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, de religie luterană şi cu o lumină blândă în ochi. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prinţesa electoare de Saxa, naşa miresei. Toată lumea ştie că ţareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinţei lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl priveşte cu simpatie, reprezentanţii vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează. La 12 iulie 1714, Charlotte naşte o fetiţă, botezată Nataşa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte îşi dă sfârşitul. La 29 octombrie, ţarina dă naştere unui băiat, care este numit, după dorinţa ţarului, tot Piotr. Este limpede că ţarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Astfel încât, Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă şase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, ţareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare. O scrisoare a ţarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezeşte pe Aleksei. Fuge la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-şi întâlni tatăl, Aleksei soseşte la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Ţarul nu-l primeşte dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelaţi, miniştri şi dregători. Când îşi zăreşte fiul, izbucneşte în ocări. Îi reproşează proasta creştere, lenea, fuga, încercările de a-şi asmuţi străinătatea împotriva părintelui său.

Petru îl numeşte moştenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistenţă numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale ţareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Ţareviciul recunoaşte tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în faţa celor chemaţi să-l judece; după interogatoriu, aceştia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declaraţii compromiţătoare doar ca să scape. Moare, după ce însuşi ţarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său. Varianta oficială a fost : "... ieri , 26 iunie, i-a rupt firul vieţii ţareviciului Aleksei. Acesta a murit din pricina unei boli grave, care l-a doborât în clipa în care citea sentinţa de moarte şi şirul nelegiurilor făptuite împotriva noastra şi împotriva statului..."

Împărat

La 30 august/10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte pentru totdeauna Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. Văzându-şi scopurile atinse după 21 de ani de război, Petru nu-şi mai încape în piele de bucurie. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

Deschide un Cabinet de Curiozităţi, în care strânge toate ciudăţenile naturii, este atras de pitici dar şi de uriaşi; atras de tot ceea ce este monstruos şi împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuţiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult. Tot ceea ce face ţine de capricii, de toane, de dorinţe de-o clipa; este plin de energie, curios, repezit. La 16 aprilie 1719, micul Piotr, Petruşka cum îi spun părinţii, moare pe neaşteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea şi durerea ţarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moştenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puţină vreme are o nouă iubită, foarte tânără şi straşnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg.

În 1721, Persia pare uşor de cucerit din cauza răscoalelor şi anarhiei de acolo iar ţarul în fruntea oştilor se grăbeşte s-o ia înainte Turciei. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a ţarului şi este părăsită. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Rusia dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.

Ultimele reforme

Pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi. Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintâi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grâul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avânt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pământul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

Sfârşitul

În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmaşul la tron. Totuşi, ţarul tace. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeste o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. În străinătate, vestea morţii lui Petru este primită cu uşurare.