Comemorarea zilei: Oscar Wilde

[altmariusliterar2]

https://historia.ro/sectiune/portret/oscar-wilde-si-homosexualitate...

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/08/03/oscar-wilde-si-hom...

Oscar Wilde – pe numele său întreg Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde – s-a născut la 16 octombrie 1854 la Dublin, în Irlanda, şi este primul homosexual în sensul modern al termenului. Tatăl său era celebru pe vremea aceea ca medic de ochi şi urechi, iar în timpul liber scria cărţi de arheologie;mama era folcloristă şi poetă.

Între 1864 şi 1871, Wilde a urmat cursurile Şcolii Regale Portora din Enniskillen, după care a obţinut burse mai întâi la Colegiul Trinity (Sf. Treime) din Dublin, apoi la Colegiul Magdalen (Sf. Maria Magdalena) din Oxford, pe care l-a absolvit cu onoruri în 1878. La Oxford, Wilde şi-a creat o faimă nu numai de estet şi dandy – despre apartamentul lui splendid decorat şi despre spiritul dezlănţuit vorbea întregul colegiu-, ci şi de solid cunoscător al clasicilor şi poet talentat:de exemplu, în ultimul său an la universitate, a obţinut prestigiosul premiu Newdigate.

După ce s-a mutat la Londra, Wilde şi-a păstrat stilul de viaţă extravagant. În scurt timp, au apărut caricaturi cu el în revista satirică Punch şi un personaj – Bunthorne – inspirat după el, în opera comicăRăbdare (Patience) de Gilbert şi Sullivan. Wilde era însă mulţumit de toată această atenţie care i se dădea, fiindcă tipărise un prim volum de versuri şi-şi dorea publicitate.

Pentru a merge şi mai departe, în 1882 şi-a organizat un turneu de conferinţe publice în Statele Unite şi Canada, având parte de o huiduială critică aproape generală în presa americană şi de săli pline, dar sceptice. Îmbrăcat cu o redingotă de catifea vişinie cu volănaşe de dantelă la manşete, cu bermude strânse sub genunchi şi ciorapi de mătase neagră şi încălţat cu pantofi cu catarame strălucitoare – aşa şi-a propovăduit viziunile estetice, ridicând în slăvi arta şi frumosul. La Camden, New Jersey, l-a vizitat pe Walt Whitman, spunând:„Am venit în calitate de poet, să cunosc un poet”. Întâlnirea a fost cordială, iar Whitman îşi amintea mai târziu că Wilde era „un june tare frumos”. În drumurile sale, Wilde admira peisajele americane, risipind în dreapta şi-n stânga acele bons mots cărora îşi datora, în bună măsură, celebritatea. De exemplu, după ce a spus despre Cascada Niagara că este „un şuvoi nesfârşit de apă care cade în direcţie greşită”, a decretat:„Niagara va supravieţui oricăror critici ale mele. Asta este, zău aşa, prima dezamagire din viaţa conjugală a multor americani care îşi petrec luna de miere aici”.

Luna de miere a lui Wilde însuşi s-a desfăşurat la Paris, în 1884, când s-a căsătorit cu Constance Lloyd. În 1885 şi 1886, i s-au născut doi fii, dar fericirea conjugală nu a durat prea mult. În 1886, Wilde a cunoscut un student de şaptesprezece ani de la Oxford, pe nume Robert Ross, şi s-a lăsat sedus de băiatul respectiv. Mai târziu, îl lăuda pe Ross, care era un catolic fervent, în termenii următori:„Sfântul Robert… Iubitor şi martir – un sfânt cunoscut în hagiografie pentru puterea sa extraordinară nu de a rezista tentaţiilor, ci de a oferi tentaţii celorlalţi. La acest lucru s-a dedat în singuratatea marilor oraşe“.

În scurt timp, Wilde a ajuns să ducă o viaţă dublă:soţia şi prietenii respectabili şi-i ţinea într-o totală ignoranţă, iar el însuşi întreţinea un cerc din ce în ce mai larg de tineri disponibili.

Anul 1891 a fost pentru Oscar Wilde foarte favorabil, pentru că acum a apărut şi a cunoscut un succes răsunător romanul său Portretul lui Dorian Gray şi tot acum a făcut cunoştinţă cu Lordul Alfred Douglas, un tânăr şi entuziast admirator al său, care pretindea că ar fi citit Dorian Gray de nouă ori. Wilde a fost fermecat de frumuseţea lordului de douăzeci şi unu de ani. Până în primăvara anului următor, 1892, cei doi ajunseseră amanţi, iar Wilde i se confesa lui Ross, într-o scrisoare plină de subtexte erotice: „Bosie [porecla lui Douglas] a insistat să ne oprim aici ca să mâncăm nişte sandvişuri. Este aşa un narcis – atât de alb şi de auriu… Parcă ar fi un hiacint, cum stă întins pe canapea, iar eu îl divinizez.”

Douglas era fermecător, strălucitor, nepăsător şi, dacă este să-l credem pe parodistul Max Beerbohm, „vizibil nebun (ca toată familia lui, cred eu)”. Wilde era îndrăgostit peste măsură.

Pasiunea lor nu s-a vrut niciodată monogamă. Douglas i-a oferit iubitului său favorurile unor tineri care puteau fi cumpăraţi cu câteva lire şi cu promisiunea unei mese – practică pe care Wilde a numit-o mai târziu „ospăţ cu pantere”. Se înţelege că era un obicei mai mult decât riscant, pentru că postura asumată de Wilde era vulnerabilă, deci expusă şantajului. Unul dintre acei băieţi de ocazie, Albert Wood, a reuşit să pună mâna pe câteva scrisori ale lui Wilde către Douglas, iar Wilde a fost obligat să plătească pentru a-i fi înapoiate.

Din păcate, o parte dintre ele, inclusiv celebra scrisoare cu „Hiacint” (în care Wilde îl divinizează pe lord: „Sufletul tău suflat cu aur stă ca o punte între pasiune şi poezie. Sunt convins că Hiacint, pe care Apollo îl iubea ca un nebun pe vremea grecilor, erai chiar tu”), au ajuns, cum-necum, în mâinile marchizului de Queensberry, tatăl lui Douglas. Queensberry a fost scandalizat de această confirmare a propriilor suspiciuni legate de fiul său şi i-a lăsat lui Wilde, la hotelul în care locuia, o carte de vizită cu o insultă mâzgălită în grabă: „Lui Oscar Wilde, sodomit declarat”. Împins de la spate de Douglas, care îl detesta pe tatăl său, Wilde l-a dat imediat în judecată pe marchiz pentru ofensă publică. Când lui Queensberry i s-a cerut – potrivit legii engleze – să aducă probe ale acuzaţiei sale, sub forma unei liste cu doisprezece bărbaţi tineri care erau gata să depună mărturie că Wilde le ceruse să comită sodomie, prietenii l-au sfătuit pe Wilde să-şi retragă reclamaţia şi să părăsească ţara. Dar el a mers mai departe şi, când s-a ajuns, într-un târziu, la proces, a declarat sus şi tare: „În cazul acesta eu sunt acuzator.”

Acuzat de sodomie

Şi totuşi, balanţa se înclinase deja de cealaltă parte, iar Wilde s-a trezit că el însuşi era cel judecat, şi nu Queensberry. Avocatul lui Wilde a fost nevoit să accepte concluzia că marchizul de Queensberry, pe bună dreptate şi în interes public, îl numise pe clientul său sodomit. La doar câteva minute după achitarea lui Queensberry, procurorul-şef a primit o scrisoare detaliată despre felul cum practicase Wilde sodomia, aşa încât a fost emis un mandat de arestare pe numele scriitorului.

Procesul

Procesul a avut loc în aprilie 1895. Prestaţia lui Wilde din boxa martorilor a fost una strălucită, chiar dacă a rămas fără niciun rezultat. Întrebat de procuror „Care este «iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume?” – făcând referire la un vers dintr-un poem publicat de Douglas -, el a oferit o lecţie de elocinţă:

„Iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume” în secolul nostru este acea afecţiune pe care un bărbat mai în vârstă o simte pentru unul mai tânăr, precum David pentru Ionatan, pe care Platon a aşezat-o la temelia însăşi a filosofiei sale, pe care o regăsim în sonetele lui Michelangelo şi în cele ale lui Shakespeare. Este acea profundă afecţiune spirituală care este pe cât de pură, pe atât de perfectă. Ea dictează şi însufleţeşte marile opere de artă, cum sunt cele ale lui Shakespeare şi Michelangelo… în secolul nostru este greşit înţeleasă, atât de greşit înţeleasă, încât a ajuns să se vorbească despre ea ca despre o «iubire ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume» – şi în numele ei am fost eu adus aici. Este frumoasă, este rafinata, este cea mai nobilă formă de afecţiune. Nu are nimic nefiresc în ea. Este o afecţiune intelectuală, care a existat şi va exista întotdeauna între un bărbat mai în vârstă şi altul mai tânăr, acolo unde bărbatul mai în vârstă are de partea sa intelectul, iar cel mai tânăr are înaintea sa tot ce înseamnă bucuria, speranţa şi farmecul vieţii. Lumea nu înţelege că lucrurile stau exact cum trebuie să stea. Lumea o ia în derâdere şi uneori mai trimite pe câte cineva la galere în numele ei”.

Juriul s-a declarat incapabil să pronunţe un verdict, aşa încât judecătorul a ordonat un nou proces, care a avut loc pe 25 mai 1895. Oscar Wilde a fost condamnat la doi ani de închisoare şi muncă silnică – pedeapsa maximă prevăzută de lege.

Sfârşit

În mai 1897, Wilde a fost eliberat din închisoarea Reading. Ruinat şi financiar, dar şi fizic, el a părăsit Anglia şi s-a stabilit în Franţa, unde l-a regăsit pe Douglas: acesta plecase din ţară, însoţit de Robert Ross, încă din timpul procesului. Pe 30 noiembrie 1900, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, Oscar Wilde a murit, în autoexil la Paris.