Comemorarea zilei: Cinghiz Aitmatov

[altmariusliterar]

Cinghiz Aitmatov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cinghiz Aitmatov

Cinghiz Aitmatov (în kîrgîză: Чынгыз Айтматов, rusă: Чингиз Торекулович Айтматов - Cinghiz Torekulovici Aitmatov) (n. 12 decembrie 1928, Şeker, RSSA Kirghiză, URSS - d. 10 iunie 2008, Nürnberg, Germania), a fost un scriitor kîrgîz, cel mai cunoscut al ţării sale. A scris în limbile rusă şi kîrgîză. În 1956 este admis la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 şi 1966 este corespondentul ziarului Pravda în Republica Kîrghîză. După 1985, C. Aitmatov s-a alăturat politicii de glastnost a lui M. Gorbaciov, devenind consilier al acestuia şi ambasador al URSS la ONU, apoi al Rusiei la Bruxelles, pe lângă Uniunea Europeană şi NATO. Între 1993 şi 2008 a ocupat aceleaşi funcţii, cu intermitenţe, reprezentând Kîrgîstanul.

Bibliografie

• Faţă în faţă, 1957
• Geamilia, 1958
• Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie, 1958
• Primul învăţător ("Birinci mugalim"), 1962
• Drumul secerătorului ("Samancîpîn djiholu"), 1963
• Ogorul mamei, 1965
• Adio, Floare galbenă!, 1966
• Vaporul alb ("Belîi parohod"), 1970
• Cocorii timpurii, 1975
• O zi mai lungă decât veacul (И дольше века длится день), 1980
• Eşafodul, 1987
• Stigmatul Casandrei, 1995 (Apărută la Humanitas, în 2008)

Legături externe

• en Biografie, opere

Acest articol despre Kîrgîzstan este un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea sa !

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Cinghiz Aitmatov

[Nicoleta Cimpoae]

"O zi mai lunga decat veacul" ... una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit!
"Pamantul isi urma calea in spatiu, lins de vanturile cerului. Plutea in jurul Soarelui si, rotindu-se in jurul axei sale, purta cu sine un om ingenuncheat in zapada, in inima unui pustiu batut de stihiile iernii. Niciun print, niciun riga, niciun imparat care si-ar fi pierdut tara si puterea nu s-ar fi pravalit in genunchi cu deznadejdea cu care cazuse Burannai Edighei in ziua despartirii de femeia iubita ... Si Pamantul isi urma calea ..."
...
"Ultimul ce mai pastra in memorie istoria acestei stepe - batranul Kazangap - zacea acum in rapa, sub movila singuratica de pamant proaspat, in mijlocul stepei nesfarsite. Edighei vazu cu ochii mintii cum movilita aceea de pamant avea sa se surpe incetul cu incetul, avea sa se turteasca, avea sa se imputineze, avea sa capete culoarea de pelin a stepelor, si peste o vreme avea sa fie foarte greu, iar mai tarziu de-a dreptul cu neputinta, sa mai distingi locul acela. Asa si trebuia sa fie - nimeni nu poate supravietui pamantului, nimeni nu poate scapa de imbratisarea lui ..."