Comediile lui Moliere - prezentari

[altmariusliterar]

Avarul

Comedie în cinci acte, în proză

Comedia Avarul a fost reprezentată la 9 septembrie 1668 pe scena de la Palais-Royal. Reluând motivul din Aulularia lui Plaut, e poate comedia cea mai socială a marelui clasic, prin care pătrundem în interiorul unei familii burgheze din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, îi aflăm moravurile şi vicisitudinile. Figura centrală, care le domină pe toate, este, evident, cea a lui Harpagon, personaj complex, stăpânit de o zgârcenie nemaipomenită şi de un egoism pe cât de odios, pe atât de ridicol.

În jurul său, evoluează cele două perechi de îndrăgostiţi – Élise şi Valère, Mariane şi Clèante– destul de convenţionali prin atitudine şi limbaj. Mult mai pitoreşti, mai reliefaţi sunt La Flèche, valetul lui Cléante, şi mai cu seamă jupânul Jacques, bucătarul şi vizitiul avarului.
Piesă în proză, Avarul nu s-a bucurat de un mare succes în faţa publicului din 1668, obişnuit cu comediile în versuri. În repertoriul molieresc, Avarul se numără, insă, printre piesele cele mai deseori reprezentate (peste două mii de spectacole din 1680 şi până azi). Prima ediţie datează din 1669.

Domnul de Pourceaugnac

Comedie – balet în trei acte, în proză

Domnul de Pourceaugnac, comedie-balet realizată în colaborare cu Lulli, a fost jucat pentru prima oară la castelul din Chambord în septembrie 1669 şi pe scena de la Palais-Royal la 15 noiembrie al aceluiaşi an. Improvizaţia cam descusută, povestea provincialului naiv şi grotesc, frate bun cu domnul Jourdain, care soseşte la Paris pentru a se căsători, îi îngăduia lui Molière tot felul de scene de farsă mai mult sau mai puţin originale, în care triumfă "geniul" intriganţilor simpatici Sbrigani şi Nérine. Culoarea, mişcarea, pitorescul limbii sunt remarcabile în această comedioară fără profunzime, e drept, dar care ne aduce, mai mult decât oricare alta, mărturia anilor pe care Molière i-a petrecut în provincie, atent la felul de a fi al oamenilor, de a vorbi şi de a se îmbrăca.

Burghezul gentilom

Comedie – balet în cinci acte, în proză

Comedia-balet Burghezul gentilom, scrisă în colaborare cu Lulli, a fost jucată pentru prima oară la 14 octombrie 1670 în faţa curţii aflate la Chambord. Publicul a aplaudat noua creaţie a iui Molière pe scena de la Palais Royal, la 23 noiembrie al aceluiaşi an.

Povestea domnului Jourdain, burghez înstărit dar grosolan şi incult, care vrea să capete maniere distinse, se înrudeşte îndeaproape cu cea a lui George Dandin, ţăranul parvenit. Mama nobiliară a caraghiosului domn Jourdain se leagă nemijlocit de snobismul burgheziei din vremea lui Molière, mare amatoare de titluri şi onoruri pe care le cumpăra ori de câte ori putea s-o facă. Grandoman, domnul Jourdain e tot atât de neînţelegător cu ai săi ca şi Orgon, Harpagon sau Argan. Şi aici, căsătoria Lucilei şi a lui Cléonte e ameninţată de ideile groteşti ale stăpânului casei. Vanitatea şi credulitatea domnului Jourdain sunt atât de mari încât, mai mult decât bolnavul închipuit Argan, ei acceptă cu încântare să devină mamamusiu şi să participe la baletul turcesc din final.

Bunul-simţ a autorului e exprimat prin vorbele înţelepte ale doamnei Jourdain, dar mai ales prin purtarea şi faptele Nicolei şi ale lui Covielle, totdeauna gata să ajute iubirea tinerilor împotriva maniei domnului Jourdain.

Megalomania lui Jourdain dă naştere câtorva scene, admirabile prin verva lor satirică, prin comicul lor spontan, ca de pildă lecţia de "filozofie" sau certurile sale cu Nicole.

Vicleniile lui Scapin

Comedie în trei acte, în proză

Comedia Vicleniile lui Scapin a fost jucată pe scena de la Palais-Royal duminică 24 mai 1671, dimpreună cu Sicilianul (ca reluare). E comedia cea mai veselă şi mai direct legată de inspiraţia populară. În teatrul molieresc, Scapin e cel dintâi valet promovat la rangul de prim-rol. Energic, descurcăreţ, optimist, Scapin e superior stăpânilor lui, întruchipând acel specific popular francez pe care-l vom regăsi în toată literatura dramatică de după Molière, de la Regnard la Marivaux şi la Beaumarchais.

Influenţele şi împrumuturile sunt numeroase în această farsă: Cyrano de Bergerac, Rotrou, Larivey şi chiar Ariosto. Dar maniera dialogului şi a îmbinării situaţiilor e cea a geniului molieresc în plină maturitate. Niciodată caracterul popular n-a ţâşnit mai limpede, mai voios, decât în bastonada administrată de Scapin bătrânului Géronte. Scena a stârnit indignarea lui Boileau, credincios apărător al ortodoxiei clasice, care nu putea înţelege farmecul acestei improvizaţii de geniu. Vicleniile lui Scapin s-au bucurat de un succes răsunător încă de la primele spectacole.

Contesa de Escarbagnas

Comedie într-un act, în proză

Scrisă la porunca regelui, pentru o serbare ta curte, Contesa de Escarbagnas a fost reprezentată la Saint-Germain în decembrie 1671, apoi la Paris, la Palais-Royal, în iulie 1672. Piesa cuprindea la premieră şi o pastorală despre care nu se mai ştie nimic. Alături de Domnul de Pourceaugnac, comedia aceasta într-un act ocupă un loc aparte în creaţia moşierească, deoarece zugrăveşte moravuri ale vieţii de provincie, fapt rar la Molière şi, îndeobşte, la toţi clasicii francezi. Vicontele, om de duh provincial, cam demodat, domnul Tibaudier, magistrat jovial şi deplorabil poet, domnul Harpin, financiar care-l anunţa, prin brutalitate, pe Turcaret al lui Lesage, contesa de Escarbagnas, preţioasă ridicolă şi grandomană, alcătuiesc un tablou plin de viaţă şi de pitoresc, rod al experienţei dobândite de Molière în tinereţe, pe când cutreiera Franţa în lung şi-n lat cu trupa sa.

Femeile savante

Comedie în cinci acte, în versuri

Scrisă în ultimii ani ai vieţii şi creaţiei lui Molière, comedia Femeile savante este opera sa dramatică cea mai complexă, cea mai bine construită, cea mai bine scrisă. E vorba iar de viaţa unei familii burgheze, stânjenite în desfăşurarea ei normală de mania Filamintei, femeia savantă, soră bună cu Orgon bigotul, cu Harpagon avarul sau cu Argan ipohondrul. Poziţia lui Molière în problema educaţiei femeii revine aici, după Preţioasele ridicole sau Şcoala nevestelor, mult mai nuanţată.

Comedia Femeile savante nu este numai o piesă cu teză. Momente de un comic savuros, de ironie fină împotriva purismului lingvistic şi a literaturii galante se regăsesc în scena concedierii Martinei sau în cea în care Trisotin se produce ca poet. Accente de farsă, de un comic burlesc, se simt în grandioasa ceartă dintre cei doi pedanţi, Trisotin şi Vadius, în care contemporanii s-au complăcut să recunoască pe abatele Cotin şi pe gramaticul Gilles Ménage. Beliza, fată bătrână, care se crede iubită în tăcere de toţi bărbaţii, reia cu mult umor tipul grotesc al contesei de Escarbagnas, în timp ce Armanda şi Filaminta îmbogăţesc portretul preţioaselor ridicole, înarmate de data aceasta cu o "terminologie" ştiinţifică. Raţionalismul molieresc este prezent şi aici, prin Crizal, Ariste, Clitandru, Henrieta, şi mai cu seamă prin devotata şi îndrăzneaţă Martina, al cărei bun-simţ popular te cucereşte de la prima replică. Reprezentată pentru prima dată pe scena de la Palais-Royal, la 11 martie 1672, comedia a văzul lumina tiparului în acelaşi an.

Bolnavul închipuit

Comedie – balet în trei acte, în proză

Comedia-balet Bolnavul închipuit a fost reprezentată la 10 februarie 1673 pe scena de la Palais-Royal. Prima ediţie datează din 1682.

E ultima piesă a lui Molière. La 17 februarie, pe când juca pentru a patra oară rolul lui Argan, Molière are o puternică hemoptizie şi se stinge după câteva ceasuri. Un văl de melancolie stăruie în jurul acestei comedii, unde totul ar fi vesel, dacă moartea n-ar fi întrerupt reprezentarea piesei, curmând viaţa zbuciumată a autorului.

Argan a fost îndelung comentat de critici: e oare un neurastenic, un ipohondru în adevărata accepţie a cuvântului, sau mai curând un mare egoist, căruia îi place să fie menajat de ai săi? Înclinăm să credem că ipohondria lui Argon e destul de superficială. Ca şi Orgon, Argan e, în ciuda simţului său practic de burghez econom, un credul în toate problemele vieţii şi va trebui în cele din urmă să i se arate – experimental – adevărata faţă a lucrurilor.
Multe sunt scenele şi înţelesurile tipic moliereşti ale acestei ultime comedii: satira puternică împotriva medicinei şi a slujitorilor ei, minunatele figuri de doctori şi spiţeri, foarte deosebiţi unii de alţii: Diafoirus-tatăl, grav şi prudent; Diafoirus-fiul, pedant şi stupid; Purgon, fanatic şi mânios; Fleurant, speculant; apoi tonul de farsă imprimat piesei de Toinette, soră bună cu Dorine şi cu Martine, devotată, inteligentă şi întreprinzătoare. Ghiduşiile, deghizarea ei în medic ambulant, verva ei nesecată ne fac să nu uităm legătura organică a lui Molière cu farsa populară şi cu spiritul comediei dell'arte.

Bolnavul închipuit mai cuprinde însă şi o notă nouă, duioasă, emoţionantă, în scena în care Angélique, crezându-şi tatăl mort, îl plânge cu sinceritate.

Ce să mai spunem despre Louison, fata cea mică a lui Argan? E o apariţie unică în teatrul lui Molière, de o prospeţime care-l anunţă parcă pe Chérubin al lui Beaumarchais şi eroinele lui Musset. Scena prefăcătoriei şi a mărturisirii – pe care o admira atât de mult Goethe – ne dă încă o dată dovada măsurii geniului molieresc, prin simplitate, armonie şi autenticitatea emoţiei.

http://subvertingcapitalism.blogspot.com/2007/10/teatru-de-moliere....