Pe vremea lui Ceauşescu, a te ocupa de o colecţie personală (nu de tablouri sau bijuterii, ci de timbre, cărţi poştale, insigne, cutii de chibrituri, monede, maşinuţe) era un refugiu, o formă de rezistenţă psihologică la cenuşiul şi uniformitatea impuse de dictatură. Astăzi este un lux, dar nu neapărat din motive financiare, ci din lipsă de timp şi stare de spirit: cum să mai pierzi vremea căutând o piesă filatelică sau cartofilă, când trebuie să goneşti toată ziua după banii necesari supravieţuirii? Şi totuşi excepţiile există, fie şi numai pentru a confirma regula.
La intersecţia dintre Calea Dorobanţi şi şoseaua Ştefan cel Mare, la parterul unui bloc din imediata apropiere a ambasadei Turciei, supravieţuieşte, încă de prin anii '70, un loc doar pentru connaisseurs: colecţionarii şi totodată micii negustori de timbre, cărţi poştale, insigne, monede, bancnote, la care s-au adăugat cei cu fotografii sau cartele telefonice. Joia pe la prânz, dar mai ales duminica dimineaţa, pe răcoare, aici vin circa 200 de colecţionari bucureşteni, dar şi din Piteşti sau Ploieşti, să cumpere, să vândă sau să schimbe piese pentru colecţia lor, pe care le preţuiesc şi le comentează cu aplomb seniorial, tachinându-se spumos. De multe ori se discută istorie, aprins şi pătimaş. Alteori se mai bârfeşte şi politica zilei. Nici vorbă de mari valori şi cu atât mai puţin mari profituri, de felul celor de la casele de licitaţie ce afişează preţuri de mii şi zeci de mii de euro pentru piese clasice, de patrimoniu: aici se vehiculează mai mult sentimentalisme şi nostalgii furnizate de obiectele de uz comun (un timbru, o carte poştală, o monedă) din vremuri de mult apuse şi se câştigă doar de-un covrig şi-o bere. Cu toate acestea, se mai întâlnesc prin clubul din Dorobanţi şi unele feţe palide, dar politice, care vin doar să cumpere cash, în euro, să poată apoi să se laude la televizor, eventual la Naşu', cu actul lor patriotic, de cultură. Pentru aproape toţi ceilalţi ce pot fi văzuţi acolo aplecaţi cu lupa deasupra meselor, discutând sau negociind febril, o piesă nouă în colecţie înseamnă doar o mică surpriză şi bucurie personală pe care şi-o procură săptămânal.
Pe vremuri, acum 30-40 de ani, aceeaşi faună de mici colecţionari, pe atunci slujbaşi conştiincioşi cu leafă fixă de la stăpânirea comunistă, se întâlneau la Casa de cultură de pe strada 11 iunie, apoi s-au refugiat (când nu ploua sau ningea) în Parcul Libertăţii, la intrarea în Muzeul tehnic Dimitrie Leonida, pentru ca, în cele din urmă, proiectantul blocurilor de pe Dorobanţi să dedice AFB - adică Asociaţiei Filateliştilor din Bucureşti, exact spaţiul în care ei continuă astăzi să-şi păstreze comunitatea. Deşi ar trebui să-i încurajeze pe aceşti cavaleri donquijoteşti ce dau nobleţe şi farmec tocmai produselor sale, Poşta Română, nu se ştie din ce motiv, îi prigoneşte pentru a le lua ultimul lor refugiu din Dorobanţi. De ce? Pentru că este un spaţiu ultracentral şi deci foarte scump? De ce să nu le dea onorabila Poştă Română S.A. şi un altul, mai central, unde să le poată fi arătate oamenilor exponatele filatelice, cartofile sau numismatice atât de fragile şi totodată spectaculoase? Occidentalii au descoperit şi aplică de mult timp efectele psiho-terapeutice miraculoase ale unei mici colecţii personale ca armă de luptă împotriva stresului şi angoaselor specifice marilor oraşe. Pe malul Dâmboviţei, însă, mica colecţie este privită în continuare cu dispreţ suveran, drept ceva desuet şi nedemn de bucureşteanul cool, colecţionar de fiţe şi ţoale de firmă, racordat permanent la realitatea virtuală în timp ce înfulecă o şaorma în pauza de la job.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius