Consultând orice cronologie a istoriei europene vom afla că în anul menţionat în titlu nu s-a petrecut absolut nimic notabil în planul politicii – singurul care, pe atunci şi până târziu, i-a interesat pe cronicari –, dacă exceptăm cumva ostilităţile dintr-unul din multele războaie pe care Franţa şi Habsburgii le duceau pentru asigurarea hegemoniei occidentale.
Cu toate acestea, îndrăznesc să cred că 1543 a fost un an crucial al spiritului modern, cel în care – printr-o coincidenţă ale cărei fire duc departe – omul s-a definit în raport cu Universul şi cu propria sa făptură într-un mod care a rămas până astăzi mai mult sau mai puţin acelaşi. Eroii Europei au fost atunci un astronom şi un medic, un polonez şi un flamand cărora le datorăm descoperirea unor noi orizonturi ale cunoaşterii, pe măsura veacului în care s-au făcut marile descoperiri transoceanice. Ei s-au numit Nikolaus sau Mikolaj Copernic şi André Vésale sau Vesalius.
Cel dintâi, studiind la Cracovia, Bologna, Padova şi Ferrara înainte de a reveni, în 1506, în oraşul său natal, Torun, şi-a definitivat curând un manuscris care ducea mai departe astronomia vremii întemeiată de un Regiomontanus (germanul Johann Müller din Könisberg) cu ale sale Efemeride. Scrierea savantului polonez conţinea deja, integral schiţată, ideea mişcării corpurilor cereşti şi ea avea să fie tipărită după două decenii, la Nürenberg, în acelaşi an 1543 care s-a întâmplat să fie şi cel al morţii lui Copernic. De revolutionibus orbium coelestium – aşadar cartea despre mişcarea lumii celeste – a fost, din prudenţă extremă, dedicată papei Paul al III-lea, acel Alessandro Farnese care a inaugurat lungul conciliu contrareformat de la Trento, care a veştejit pretutindeni „erezia” şi care a confirmat, tocmai din aceste raţiuni, vestita „Societate a lui Isus” întemeiată de Ignatiu de Loyola, nucleul genetic al ordinului iezuit.
De ce amintita prudenţă? Pentru că, pornind de la ideea cu mult mai veche a sfericităţii Pământului, confirmată de călătoria tragică a lui Magellan din 1520-1521, Copernic a demonstrat, ca matematician şi astronom, împotriva învăţăturii tradiţionale a Bisericii, cele două realităţi din lumea astrelor: rotirea diurna a Pământului în jurul propriei axe şi revoluţia anuală a planetelor în jurul unei stele fixe care nu este alta decât Soarele. Se năştea astfel sistemul „heliocentric”, marea, esenţiala descoperire copernicană – intuită în Antichitate, se pare, de Aristarh din Samos –, care năruia definitiv teoria „geocentrică” ce aşeza Pământul nemişcat în centrul unei bănuite uriaşe rotaţii a Soarelui şi a celorlalte planete în juru-i; o teorie pe care clericii o adoptaseră de la începuturile creştinismului, de vreme ce pe acest Pământ, presupus centru al Universului, se petrecuseră toate evenimentele biblice, şi care fusese creată cu patrusprezece veacuri înainte de acel moment al Renaşterii de către Ptolemeu din Alexandria, într-a sa Mare compunere Megalé syntaxis, pentru greci, sau Almagestele, pentru lumea arabocreştină a Evului Mediu.
Continuată de germanul Johannes Kepler şi de danezul Tycho Brahé, de italienii Giordano Bruno şi Galileo Galilei, într-un timp al preocupărilor astronomice care au condus chiar, în 1562, la apariţia noului calendar, patronată de papa Grigore al XIII-lea, pusă în 1616 în faimosul Index Librorum prohibitorum – lista cărţilor interzise, opera lui Copernic a rămas mult timp simplă avansare a unei ipoteze. A rămas aşa până în 1851, când rotaţia Pământului a fost întrutotul dovedită prin demonstraţia făcută în Panteonul parizian de către fizicianul Léon Foucault, cu vestitul său pendul.
Cel de-al doilea erou european la care făceam aluzie a fost medicul lui Carol Quintul. În 1543, anul cărţii copernicane, Vesalius publica la Basel lucrarea care inaugura anatomia modernă: De humani corporis fabrica, libri septem, cu gravuri în lemn ale lui Jan Stevensz van Calcar, un elev flamand al lui Tizian (tot în 1543 şi tot la Basel apărea un rezumat, Epitomé, al cărţii aceluiaşi autor).
Portretul lui André Vesalius (1514-1564), din lucrarea
De Humani Corporis Fabrica, 1543, reproducere din
enciclopedia Science and Literature in the Middle Ages
and the Renaissance, 1878, după o gravură de
Jan Stevensz van Calcar.
Medicul imperial combătea aici teoriile lui Galenus – printr-o potrivire, un alt greco-roman din secolul al II-lea, contemporan cu Ptolemeu –, desăvârşea preocupările empiric-anatomice ale padovanilor care au practicat primele disecţii în Europa şi împlinea superior alte preocupări medicale ale veacului, ilustrate de francezul Ambroise Paré şi de spaniolul Michel Servet, cel ars pe rug în Geneva calvină.
Ca un detaliu care are legătură cu istoria şi cultura spaţiului românesc, voi mai adăuga ceva: dacă în Biserica Sf. Ioan din Torun astronomul Copernic îşi are epitaf comun cu regele Ioan Albert, învinsul din 1497 al lui Ştefan cel Mare de la Codrii Cosminului, cartea medicului Vesalius conţine, între altele, gravura Moartea în meditaţie – tema recurentă în timpul când Shakespeare îl punea pe Hamlet să filozofeze cu craniul lui Yorick în mână –, scenă pe care o vom regăsi curând cizelată în medalii ale unui alt medic umanist, Adolph Occo din Augsburg, în 1552, înainte de a o reîntâlni în Transilvania, într-o xilogravură din volumaşul Imagines mortis, tipărit în 1557, la Braşov, de umanistul sas Valentin Wagner.
Pătruns în tainele stelelor, dar şi în cele ale trupului, intelectualul european făcea, prin Copernic şi prin Vesalius, un pas uriaş înainte, poate cel mai important până în secolul lui Einstein.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius