Fundația Gojdu a fost administrată de oameni capabili, care şi-au pus tot sufletul şi toată puterea de muncă pentru ca dispozițiile testamentare ale marelui mecenat să fie duse la îndeplinire în bune condiții şi să poată fi de un real folos poporului român din Transilvania. Astfel, pe lângă mitropoliții Andrei Șaguna, Miron Romanul și Ioan Mețianu, episcopii Iosif Goldiș și Ioan Papp de la Arad, Ioan Popasu, Nicolae Popea şi Miron Cristea de la Caransebeş, Reprezentanța a avut ca membri laici câteva personalități de frunte din viața politică şi culturală a Transilvaniei din secolul al XIX-lea și de la începutul celui următor. La loc de cinste trebuie consemnați Ioan Puşcariu (1870-1911), Iosif Gal (1872-1912), Gheorghe Şerb (1870-1913), Partenie Cosma (1892-1923), Ioan Mihu (1912-1915), Andrei Bârseanu (1916-1922) şi alții.
Dintre aceştia, rolul hotărâtor în bunul mers al fundației l-a avut Ioan Puşcariu. În mai multe rânduri, fundația a fost amenințată cu desființarea. În primul rând, îndată după moartea întemeietorului, văduva sa, Melania, îndemnată de unii, nemulțumiți de dispozițiile testamentare deosebit de favorabile fiilor Bisericii noastre, se pregătea să atace testamentul în justiție. Acest lucru era destul de ușor, căci el cuprindea mai multe prevederi vulnerabile, între care şi aceea ca, în caz de proces, judecătoria să decidă, întotdeauna, în favoarea văduvei. A fost nevoie de tactul şi priceperea lui Ioan Pușcariu ca procesul să fie evitat și fundația salvată. De asemenea, în urma repetatelor pretenții ale rudelor lui Gojdu, tot Pușcariu a fost cel care a știut să le aplaneze în aşa fel încât să se evite procesele. Ca preşedinte al Comitetului executiv al Reprezentanței, Puşcariu a depus toată râvna pentru buna administrare a averii, pentru vinderea în condiții avantajoase a unor terenuri, pentru întocmirea statutelor fundației, pentru publicarea Analelor și pentru rezolvarea altor probleme. Astfel, printr-o bună administrare, averea fundației a crescut, din anul întemeierii (1870) până la 1897, cu 1.099.690 de florini. În felul acesta, Fundația Gojdu a devenit cea mai importantă fundație românească din fosta monarhie habsburgică.
Cvartalul Gojdu din Budapesta
Notăm că, după moartea lui Gojdu, Reprezentanța a mai cumpărat două case în Budapesta (una în strada Dob nr. 16, alta în strada Hollo nr. 8), precum şi câteva case şi terenuri intravilane în Oradea, de la familia Poinar. Între anii 1903 şi 1905 s-au construit în Budapesta, între străzile Király 13 (unde locuise Gojdu) şi Dob 16, şapte clădiri noi, şi anume: patru clădiri cu câte trei etaje şi alte trei cu câte două etaje, după planurile arhitectului Czigler Gyozo. În aceiaşi ani s-a modernizat şi casa din strada Hollo nr. 8. În felul acesta, a luat naştere „cvartalul Gojdu”, cu şapte edificii, formând un pasaj cu cinci curți interioare, din strada Király în strada Dob, având în total 39 de apartamente, iar la parter, 45 de prăvălii şi două locuințe pentru portari.
La acestea se adaugă numeroasele acțiuni depuse la două bănci din Budapesta (în 1917, valoarea lor se ridica la 6.500.934 de coroane). La 31 decembrie 1917, valoarea totală a averii se ridica la 8.390.700 de coroane, iar în 1918 depăşea 10 milioane de coroane. În 1915 și 1916, Reprezentanța a fost obligată să aprobe două „împrumuturi de război”, în valoare de 250.000 de coroane, la care s-au adăugat apoi alte 500.000 de coroane, bani care au fost definitiv pierduți, iar în 1919, veniturile din chirii au fost luate de autoritățile comuniste ale lui Kun Bela.
Începând cu anul 1871 şi până în 1920, Reprezentanța a oferit mereu burse de studii unor studenți şi elevi ortodocşi români. Din actele fundației (procesele-verbale), publicate cu regularitate până în 1918, rezultă că s-au acordat burse în 48 de ani şcolari (1871-1918), iar numărul burselor a fost de 5.559. Acte recente publicate arată că au fost oferite alte 324 de burse în 1918-1919, precum şi 336 de burse în anul şcolar 1919-1920. Ar fi un total de 6.219 burse.
Peste 3.000 de bursieri
Chiar dacă unii elevi sau studenți au avut burse mai mulți ani şcolari, în orice caz, numărul bursierilor se ridică la peste 3.000. La început, numărul lor a fost mic, ca apoi să crească mereu, variind de la an la an, în funcție de veniturile fundației. Astfel, în 1871 s-au acordat numai 4 burse, în 1872 - 12, în 1873 - 33, ca în 1884 să se ajungă la 116, în 1900 la 135, în 1911 la 223, iar în 1917 la 306. Prin testamentul lui Gojdu se prevedea ca bursele unor studenți să fie de 300-500 de florini pe an, iar cele pentru şcolile medii şi elementare să ajungă până la 300 de florini pe an. Pentru ca să ne dăm seama de valoarea unei burse, trebuie să notăm că, după datele pe care le oferă Telegraful Român din acea perioadă, venitul anual al unui preot era în medie de 400 fl., deşi unele parohii de munte aveau un venit anual sub 200 fl. Un învățător confesional avea de la 150 până la 500 de fl. salariu anual, deci mai puțin decât o bursă din Fundația Gojdu. Un bursier nou al fundației putea să-și păstreze bursa din primii ani de liceu până la absolvirea facultății, unii primind chiar și ajutoare speciale pentru doctorat sau excursii de studii. Bursierii erau obligați să prezinte, la sfârșitul anului școlar, o dovadă de la școala pe care o urmau, cu rezultatele la studii şi purtare. Cei cu rezultate slabe la examene sau cu purtare necorespunzătoare erau înlăturați din lista bursierilor. La distribuirea burselor se ținea seama de cei cu rezultate excepționale la învățătură, de cei orfani, de fiii unor preoți, învățători și țărani săraci, de fiii de intelectuali fără avere.
Făcând un calcul al tuturor burselor oferite de fundație între anii 1871 şi 1918, deci în 48 de ani, am ajuns la suma de 1.039.373 de fl., o sumă enormă la vremea respectivă, la care se adaugă cele din anii 1918-1920.
Pentru supravegherea studenților şi elevilor bursieri s-a hotărât, în 1898, ca anumite persoane de încredere să fie însărcinate cu îndrumarea şi controlul lor, şi anume: la Budapesta, preotul român Ghenadie Bogoevici, la Cluj, protopopul Tuliu Roşescu, la Oradea, Dionisie Poinar, la Sibiu, Partenie Cosma, iar la Braşov, Virgil Onițiu (mai târziu prot. Ioan Petric). În 1897, la propunerea lui Partenie Cosma, se hotărâse chiar înființarea unui internat, la Budapesta, pentru 50 de bursieri, hotărâre care nu s-a putut pune în practică decât în 1904. (Va urma)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius