Chipurile lui Umberto Eco

[altmariusliterar2]

http://www.observatorcultural.ro/articol/chipurile-lui-umberto-eco/

Data de 19 februarie 2016 a fost una funestă pentru literatură. Doi mari prozatori s-au stins din viaţă în acea zi: Umberto Eco şi Harper Lee. Dacă Harper Lee este cazul scriitorului care s-a impus cu un singur roman, Să ucizi o pasăre cîntătoare – cel de al doilea roman al ei, Du-te şi pune un străjer, a fost publicat de-abia în 2015 –, Umberto Eco, deşi, la rîndu-i, probabil că ar fi rămas în istoria literaturii cu primul său roman, Numele trandafirului, asta dacă nu ar mai fi scris nimic după, a fost un autor prolific, în ciuda lentorii cu care scria. Mai mult, Eco a fost şi un redutabil teoretician literar, un semiotician scrupulos, dar care nu evita momentele de jovialitate, de ironie, chiar şi în volumele sale ştiinţifice.

Mare amator de foiletoane, devorator de romane poliţiste, Umberto Eco, deşi se amuza pe seama autorilor de bestseller, mai toate romanele sale, construite, trebuie spus, după reţeta foiletoanelor de secol XIX şi a romanelor poliţiste, au devenit, în scurt timp de la apariţie, bestsellere. A dovedit, cu asupra de măsură, că şi anoştii teoreticieni literari sînt capabili să scrie ficţiune, ba chiar să exceleze în acest tip de activitate, ca s-o numesc aşa.

Teoreticianul Umberto Eco s-a format în climatul milanez eteroclit, efervescent, de la sfîrşitul anilor ’50 ai secolului trecut. Nu de puţine ori, în diverse interviuri, şi texte, a evocat acest început, marcat de articolele din publicaţia Verri, de întîlnirile zgomotoase din localul Blue Bar, un fel de Gubbe Rosse, vestitul bar din Florenţa, frecventat, la începutul secolului al XX-lea, de Papini, Montale, Marinetti. A urmat, apoi, momentul Grupului 63, iniţiat, de această dată, la Palermo, mişcare insiprată de Grupul 47 german. Nu se poate spune că intenţiile membrilor erau unele cu iz revoluţionar, deşi voiau cu orice preţ să deranjeze, să se facă auziţi, protestînd împotriva unei puteri politice care îi ignora total pe scriitorii neînregimentaţi pe baricadele realismului socialist. Strategiile Grupului 63 nu urmăreau o contestare politică, dimpotrivă. Acţiunile sale vizau mai degrabă experimentul literar, o formă de a se detaşa de literatura angajată a vremii. Iată ce mărturiseşte Eco într-un text (Grupul 63, după patruzeci de ani) despre această mişcare italiană, printre ai cărei iniţiatori s-a numărat: „N-a fost o polemică împotriva establishment-ului, un fenomen cu siguranţă nou faţă de avangardele istorice. Dacă e adevărat că avangardiştii istorici erau incendiari care mureau  apoi ca pompieri, Grupul 63 era o mişcare născută în cazarma pompierilor, unde mai apoi unii au sfîrşit ca incendiari. Grupul exprima o formă de bucurie, iar aceasta îl făcea să sufere pe scriitorul care prin definiţie se voia suferind… Gestul revoluţionar se cerea înlocuit cu experimentul lent, revolta cu filologia“. De altfel, Eco a rămas fidel acestui crez întreaga sa viaţă.

În 1962 apare Opera aperta (Opera deschisă), volum care l-a făcut cunoscut pe semioticianul Umberto Eco şi care a impus conceptul de „operă deschisă“, valabil şi în prezent. Textele, mai ales cele literare, se pretează, credea Eco, unor multiple interpretări, esenţial în procesul de interpretare fiind trioul autor-text-cititor/interpret. Umberto Eco încearcă, mai apoi, să dea un contur cît mai clar acestui proces de semnificare, criticînd, de exemplu, grilele de interpretare bazate pe hermeneutici bizare, oculte, a căror folosire abuzivă compromite adevăratele semnificaţii ale unui text, idee dezvoltată în volumul Limitele interpretării (1990), în care stabileşte distincţia dintre intenţia autorului, intenţia textului şi intenţia cititorului. Fenomenul este foarte bine surprins de Eco în romanele sale, unde personajele cad deseori în capcana interpretărilor forţate ale unor evenimente, interpretări care, în cele din urmă, prin insistenţa cu care sînt folosite, devin reale, în ciuda notei de absurd, de grotesc, pe care o conţin. În Confesiunile unui tînăr romancier (2011), Umberto Eco reia, într-un mod simplu, accesibil, această teorie a interpretării, punînd accent, din nou, pe importanţa relaţiei dintre cititor şi text în acest proces de semnificare: „Un text este o maşinărie leneşă care vrea ca parte din treaba ei să fie făcută de către cititor – cu alte cuvinte, este un dispozitiv special conceput pentru a da naştere la interpretări (aşa cum am arătat în Lector in fabula). Cînd cineva îşi pune întrebări despre un text, este irelevant să i se adreseze autorului. În acelaşi timp, cititorul nu poate veni cu orice interpretare, după bunul său plac, ci trebuie să se asigure că, într-un fel, textul nu numai că legitimează, dar chiar încurajează o anumită lectură“.

Un universitar strălucit, doctor honoris causa a peste 50 de universităţi din lume, Umberto Eco s-a făcut cunoscut însă prin romanele sale, vîndute în tiraje enorme. Altfel zis, a fost şi este un autor popular, cu milioane de cititori. În 1980, a apărut Numele trandafirului, roman scris la aproape 50 de ani, care a avut un succes enorm. Au urmat alte romane, ca Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga şi Numărul zero.  Care a fost secretul romancierului Umberto Eco, prin care a reuşit să-şi atragă atîta simpatie din partea cititorilor? Răspunsul este şi nu este atît de evident, pe cît ar putea părea la o primă vedere. Da, nu a ezitat să folosească tehnicile romanului popular, detectivistic în special, fascinat fiind de romanele poliţiste, mai ales de cele ale lui Arthur Conan  Doyle. Nu fără motiv, iată, William of  Baskerville, dinNumele trandafirului, este asociat, de foarte mulţi cititori, cu Sherlock Holmes. Da, este un romancier al senzaţionalului (crime, comploturi, conspiraţii oculte), elemente facile ale romanului foileton de secol XIX, ceea ce a contribuit la succesul său ca romancier. Pe de altă parte, toate cele de mai sus sînt reciclate într-un stil postmodern, intertextual, în linia unor Borges, Sábato sau Pynchon. Romanele lui Eco sînt multietajate, predispuse unor interpretări multiple, variate. Umberto Eco, prin ficţiunile sale, se adresează atît unui cititor versat într-ale lecturii, cît şi unui cititor mediocru, consumerist, neatent la detaliile tehnice, romaneşti.  A fi un romancier popular, dar, în acelaşi timp, şi unul de rasă: iată o performanţă greu de atins, dar care, pentru Eco, nu a fost una imposibilă.

Prozatorul Umberto Eco se joacă fără rețineri cu ermetismul pe care îl desfide în cărțile sale de teorie. ÎnPendulul lui Foucault (1988), de exemplu, amestecă diverse tradiții oculte legate de templieri, cathari, alchimiști, rozacruceeni etc., totul sub semnul unei mari conspirații mondiale abil controlate de Stăpînii Lumii. Romanul trimite, prin ezoterismul său, la mult prea numeroasele volume apărute de-a lungul timpului, în care ocultul/ ezotericul este exploatat în fel și chip. Umberto Eco se joacă și, în același timp, nu se joacă cu acest mod aparte de a privi istoria, de a căuta în underground explicațiile pentru marile evenimente care au modelat, într-un fel sau altul, lumea. Teoretician impecabil, Eco privește literatura dintr-o perspectivă care se vrea clară, dincolo de ermetismele de orice fel. Pe de altă parte, este conștient că orice text capătă sensul pe care cititorul i-l acordă fără drept de apel. Așadar, literatura este un joc al sensurilor multiple, la fel și istoria. Nu există scăpare din acest carusel amețitor al interpretărilor. Belbo, Diotallevi, Casaubon, eroii romanului din 1988, sînt, la rîndul lor, victimele acestui mod de interpretare supraîncărcat de o simbolistică ocultă. În roman, unul dintre personaje, pe nume Agliè, care, se speculează la un moment dat, ar fi chiar Contele de Saint-Germain, îi explică tînărului Casaubon cum stau de fapt lucrurile în cazul istoriei oficiale, istorie ce are la bază „logica timpului“, nu „logica Tradiției“. Explicația amintește, într-o oarecare măsură, de teoria sistemică a lui Ioan Petru Culianu, în care istoria oficială joacă un rol secundar. Este, adică, rodul jocurilor de putere: anumite teorii sau credințe (fie ele religioase sau politice) se impun pe scena lumii printr-un joc al puterii, discreditînd, din acest punct de vedere, alte teorii sau credințe concurente. Umberto Eco îl citise pe Culianu, cel de pînă la 1988. Între cei doi a existat, de altfel, un schimb de scrisori, s-au şi văzut de două-trei ori, ultima dată la New-York, cînd a fost lansat volumul Pendulul lui Foucault. Cei interesaţi pot citi textul lui Eco despre I.P. Culianu, „Murder în Chicago“, apărut în The New York  Review of Books, în numărul din 10 aprilie 1997, şi reluat în Religion, Fiction and History…, volum din 2001, coordonat de Sorin Antohi, şi în Ioan Petru Culianu. Omul şi opera (Polirom, 2003).

Jovial, bonom, ironic,  gurmand feroce – multitudinea de reţete din Cimitirul din Praga îşi are originea, cred eu, în acest „viciu“ –,  personaj de o logică implacabilă, romancier fermecător, Umberto Eco ne va lipsi cu siguranţă, însă, ca moştenire, ne rămîne opera sa, despre care am încercat, după puteri, să dau seama în textul de faţă.