Chipurile lui Marte

[altmariusscience]

Marte incita de mult imaginatia oamenilor. Steaua cea rosie, care se misca dezordonat pe cer, a fost vazuta de catre cei din vechime drept sinistra sau violenta: grecii o identificau cu Ares, zeul razboiului; babilonienii au numit-o dupa Nergal, zeul lumii de dincolo. Pentru vechii chinezi, ea era Ying-huo, planeta de foc.
Chiar si dupa ce Copernic a sugerat, in 1543, ca Soarele, si nu Pamantul, ar fi centrul cosmosului nostru, excentricitatea miscarilor celeste ale lui Marte a continuat sa intrige, pana cand, in 1609, Johannes Keppler a descoperit ca toate orbitele planetare sunt elipse, avand Soarele in centru. In acelasi an, Galileo a privit pentru intaia oara Marte printr-un telescop.

Pana la jumatatea secolului al XVII-lea, telescoapele se imbunatatisera suficient pentru a permite observarea cresterii si micsorarii periodice a calotelor polare de pe Marte si locuri precum Syrtis Major, o portiune intunecata despre care se credea ca ar fi o mare putin adanca.

Astronomul italian Giovanni Cassini a reusit sa observe anumite caracteristici suficient de clar pentru a calcula rotatia planetei. Ziua martiana - a dedus el - avea cu 40 de minute mai mult decat ziua noastra, de 24 de ore; avea sa se insele cu doar trei minute. In timp ce Venus, o planeta vecina mai apropiata si mai mare, e acoperita de un strat impenetrabil de nori, Marte prezenta o suprafata indeajuns de asemanatoare cu cea a Pamantului pentru a favoriza speculatiile privind popularea acesteia cu forme de viata.


Telescoapele tot mai performante, nevoite sa invinga efectul de estompare al atmosferei dense, dinamice, a Terrei, au facut posibile harti din ce in ce mai detaliate ale lui Marte, cuprinzand inclusiv mari si mlastini unde schimbarile sezoniere ale presupusei vegetatii se succedau in functie de fluctuatia calotelor de gheata.

Unul dintre cei mai ageri cartografi ai planetei a fost Giovanni Schiaparelli, care a folosit cuvantul italian canali pentru a desemna conexiunile liniare dintre presupuse acumulari de apa. Termenul putea fi tradus in engleza prin „channels“ (vai naturale), dar „canals“ (apeducte) a starnit imaginatia publicului si mai ales a lui Percival Lowell, un aristocrat bogat din Boston care, in 1893, a imbratisat cauza canalelor ca artefacte ale unei civilizatii martiene.

Ca astronom, Lowell era un amator si un entuziast, dar nu un fanatic. Si-a construit propriul observator pe un platou inalt langa Flagstaff, Arizona, la peste 2.000 de metri inaltime, si, dupa cum spunea chiar el, „departe de fumul produs de om“; desenele pe care le-a facut planetei Marte au fost considerate superioare celor ale lui Schiaparelli chiar si de catre astronomii ostili teoriilor bostonianului.

Lowell a sustinut ca Marte era o planeta muribunda, ai carei locuitori, extrem de inteligenti, combateau uscarea accelerata a globului lor printr-un sistem de canale de irigare care distribuiau si conservau apa tot mai putina, stocata in calotele polare
Aceasta viziune, impreuna cu darwinismul rigid al lui Lowell, a fost dramatizata de catre H. G. Wells intr-un SF clasic, Razboiul lumilor (1898). Invadatorii martieni ai Pamantului, desi inspaimantatori si nemilosi in actiune, si-au permis oleaca de simpatie umana temperata.

Folosindu-si instrumentele avansate si inteligenta ascutita sub „presiunea crizei imediate“, ei privesc plini de invidie in spatiu, la „propria noastra planeta, mai calda, cu o vegetatie verde si cu ape albastre, cu o atmosfera plina de nori, semn al fertilitatii, aruncand priviri printre valatucii de nori care se deplaseaza la tinuturile populate si la marile intesate de nave.“

In urmatoarea jumatate de secol de fantezie martiana, planeta vecina a jucat rolul unui frate intunecat, asupra caruia s-au proiectat ingrijorarile, anxietatile si dezbaterile pamantesti. Chestiuni contemporane arzatoare, precum colonialismul, colectivismul si epuizarea pe cale industriala a resurselor naturale, si-au gasit un amplu spatiu de desfasurare in diferite utopii martiene.

O ramura minora a SF-ului a prezentat, mai mult sau mai putin, planeta Marte ca pe un spatiu al vietii vesnice crestine; cartea lui C. S. Lewis Departe de planeta tacuta (1938) inventa o lume inocenta, Malacandra. Seria foarte populara de romane martiene a lui Edgar Rice Burroughs prezenta planeta muribunda ca pe o frontiera aspra, cu o mare diversitate rasiala, unde, in cuvintele supereroului pamantean John Carter, viata e „o lupta dura si nemiloasa pentru existenta“.

Pe urmele lui Burroughs, literatura stiintifico-fantastica ieftina, indepartand orice posibile diferente anatomice, i-au imperecheat adesea pe pamanteni si martieni, martianul fiind de obicei personajul feminin din cuplu, iar cel masculin, un agresor arian viril de pe viguroasa noastra planeta.

Martienii palizi, cu pielea maronie si ochi galbui din Cronicile martiene ale lui Ray Bradbury (1950), poetice si deznadajduite, dispar in urma jafului grosolan pe care-l provoaca invazia omeneasca. Dar intreaga megafauna fantezista – amalgamele de tentacule tari si capete supradimensionate ale lui Wells; oamenii rosii, inalti de 5 metri, ai jurnalistului american Garrett Serviss; tharkii de 3 metri, cu piele maslinie si patru brate, ai lui Burroughs; hrossa, asemanatori cu niste castori, si pfifltriggii, cu abilitati tehnice, ai lui Lewis; si „creaturile de marimea unui urs polar“ pe care Carl Sagan si le-a imaginat bantuind suprafata martiana de o raceala arctica – a fost spulberata de fotografiile facute de Mariner 4 in timpul unui zbor pe 14 iulie 1965, de la o departare de 10.000 de kilometri.

Zona de pe Marte surprinsa de una dintre primele camere digitale nu prezenta nici canale, nici orase, nici apa si nici eroziune sau intemperii. Marte semana mai degraba cu Luna decat cu Pamantul. Craterele incremenite sugerau ca, in mai bine de trei miliarde de ani, conditiile de la suprafata nu se schimbasera. Planeta muribunda era moarta demult
Alte doua zboruri Mariner, ambele lansate in 1969, au transmis 57 de imagini, care, potrivit comunicatului NASA, „au dezvaluit ca Marte e impanzita de cratere, pustie, rece, uscata, aproape lipsita de aer si in general ostila fata de orice forma de viata asemanatoare cu cea de pe Pamant“.

Dar Mariner 9, un satelit lansat in 1971, a trimis, in decurs de 146 de zile, 7.000 de fotografii, infatisand o topografie surprinzator de variata si de violenta: vulcani, dintre care cel mai mare, Muntele Olimp, are o inaltime de 20 de kilometri si un sistem de canioane, Valles Marineris, care pe Pamant s-ar intinde de la Bucuresti pana la Kabul.

Albii largi si insule de forma unei lacrimi sunt dovada unor inundatii masive din trecutul martian, provocate probabil de apa, conditia obligatorie a vietii asa cum e cunoscuta pe Pamant. In 1976, cele doua sonde Viking au ajuns in siguranta pe suprafata lui Marte; experimentele chimice ingenioase au oferit rezultate ambigue in chestiunea vietii de pe Marte, concluziile acestora fiind inca dezbatute si in secolul al XXI-lea.

Intre timp, cunostintele noastre geografice si geologice despre Marte cresc. Parasutarea triumfatoare a micului rover Sojourner in 1997 a fost urmata in 2004 de succesul chiar mai spectaculos a doua rovere si mai fiabile, Spirit si Opportunity. In decursul a patru ani de calatorii pe Planeta Rosie, propulsate cu lumina solara, robotii gemeni au transmis imagini de o claritate fara precedent, inclusiv multe care infatisau fara dubiu roci sedimentare, sugerand existenta unor vechi mari.

Acum, misiunea Phoenix, dotata cu brat, cupa, scanner si cu analizoare extraordinar de complicate, ne poarta la centimetri sub suprafata de praf, nisip si gheata din regiunea polara nordica a lui Marte. Mostre din substanta altei planete, volatilizarea, sortarea si identificarea componentelor chimice ale acestora devin repere ale istoriei cosmice.

Intre timp, Satelitul de Recunoastere a lui Marte, cea mai recenta dintre cele trei nave operationale care orbiteaza in jurul planetei, furnizeaza computerelor de la Universitatea din Arizona fotografii uimitor de precise si de insufletite ale unor particularitati ale suprafetei. Unele dintre aceste imagini in culori false par complet abstracte, dar aduc sub ochii cunoscatorilor comori de informatii stiintifice.

Planeta moarta nu e, se pare, chiar atat de moarta: camera surprinde avalanse si furtuni de nisip, iar la poli o sublimare sezoniera a ghetii uscate produce eroziune si miscare. Dunele isi schimba forma; vartejurile de praf deseneaza hieroglife intunecate pe suprafata delicata.

Indiferent daca acest flux indepartat de informatii va produce sau nu dovezi ale vietii microbiene sau a lichenilor, Marte a devenit un vecin tot mai apropiat, o provincie a cunoasterii umane. Viziunile intunecate si fanteziste despre scanteietoarea planeta de foc au lasat loc unor prim- lanuri panoramice de o frumusete ce depaseste tot ce ne-am inchipuit.

http://www.natgeo.ro/stiinta/astronomie/chipurile-lui-marte?limitst...