Charles Baudelaire - Albatrosul

[altmariusliterar]

Din joaca, marinarii pe bord, din cînd în cînd
Prind albatrosi, mari pasari calatorind pe mare
Care-nsotesc, tovarasi de drum cu zborul blînd
Corabia pornita pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinte stîngace si sfiioase
Si-aripile lor albe si mari le lasa, blegi
Ca niste vîsle grele s-atîrne caraghioase

Cit de greoi se misca drumetul cu aripe!
Frumos cîndva, acuma ce slut e si plapînd
Unu-i loveste pliscul cu gîtul unei pipe
Si altul fara mila îl strîmba schiopatînd.

Poetul e asemeni cu printul vastei zari
Ce-si rîde de sageata si prin furtuni alearga
Jos pe pamînt si printre batjocuri si ocari
Aripele-i imense l-împiedica sa mearga.

[Corina Feldinger]

Minunat

[silvian dobre]

l am studiat la limba franceza in clasa a XII-a .mi-a placut foarte mult si imi place si acum dupa atatia ani !

[Mihaela Murariu]

Parintele simbolismului. A scris "frumos", dar uneori imaginile din poemele sale nu sunt pe gustul meu.

[judit ionescu]

Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluţionat întreaga lirică franceză şi europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal (Florile răului"). Va avea o influenţă puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
1821: Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828: Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
1848: Publică şi lucrează la variate gazete.
1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră Florile răului
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apariţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
In 1861 Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice şi non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor.
În literatura română voulumul poetului Tudor Arghezi, "Flori de mucigai" a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, "Florile răului"

Spleen

de Charles Baudelaire :

Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,
Din urna-i plina toarna un frig întunecos
Localnicilor firavi din negre cimitire
Si moartea rece peste foburgul neguros.

Motanul cautîndu-si un loc sa se întinda
Mereu îsi musca trupul bicisnic si rîios;
Prin streasina un suflet de vechi poet colinda
Cu tristul glas al unui strigoi bolnavicios.

Plîng clopotele-afara; în soba ravasita
Un ciot aprins îngîna pendula ragusita
Si-n niste carti soioase lasate mostenire

De-o baba ce pe vremuri gogea pe lînga soba,
Domol, dama de verde si mîndrul crai de toba
Vorbesc în chip sinistru de moarta lor iubire.







Florile răului
de Charles Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea

Iată pentru comparaţie poezia lui T.Arghezi :

Tudor Arghezi:
Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă

[Nicoleta Cimpoae]

Cat adevar in aceste versuri ... La scara mai mica, cred ca fiecare dintre noi se poate regasi in ideea acestei poezii, cu aripile/visurile frante de rutina zilnica, de banalitate, invidie, interese, obligativitatea unor actiuni si imposibilitatea de a-si implini idealurile ...