Sunt oameni care nu se intreaba. Din ce in ce mai multi sunt cei care petrec scurta durata a acestei vieti fara sa se (mai) intrebe de unde vin, incotro merg, sau daca exista Cineva mai presus de acest univers. Acestia sunt oameni pentru care a trai a ajuns, din pacate, sa nu mai insemne decat satisfacerea celor mai simple necesitati.
Nemaipunandu-si intrebari in ce priveste viata si destinul ei, acesti oameni traiesc spiritualiceste intr-o lume plina de simulacre. Pentru ei, iubirea inseamna doar o traire sentimentalista, jertfa inseamna sa isi aloce ceva timp, iar dreptatea inseamna doar indreptatirea din fapte, plina de dispret la adresa celor “mai prejos”.
Sfantul Vasile al Kinesmei explica intr-un mod foarte plastic, talcuind pilda semanatorului si vorbind despre samanta care a cazut langa cale: “In primul rand, este vorba de naturi grosolane, pur animalice. Acesta este cel mai josnic tip de om si, din pacate, in vremea de astazi el este deosebit de bine reprezentat. Oamenii acestia duc o viata inchinata doar simturilor trupesti: sa manance mancaruri gustoase, sa bea bauturi placute, sa doarma mult, sa se imbrace bine – ei nu stiu de lucruri mai inalte decat acestea. Troaca, nutretul si adapatul: la asta se margineste tot continutul lor. Viziunea lor asupra lumii este exclusiv materialista. Idealurile dreptatii, binelui si frumusetii, toate cele carora omenirea s-a inchinat ca celor mai sfinte lucruri, care i-au atras pe eroi, pe nevoitori si pe cele mai bune dintre personalitatile istoriei, carora acestia le-au daruit neprecupetit puterile si viata lor, sunt privite de catre oamenii de tipul «cale batatorita» cu ironie cinica si cu dispret fatis. Profit – iata cuvantul ce defineste activitatea lor! Pentru ei, dumnezeu este pantecele, iar Evanghelia, cuvantul lui Dumnezeu, se ciocneste in ei de «peretele orb» al indiferentei tampe. «Ricoseaza» din ei cum ricoseaza bobul de mazare din perete, fara sa strabata nici macar stratul cel mai superficial al egoismului lor si cu atat mai mult fara sa patrunda inauntru, in inima. Chiar daca uneori ramane in memorie, asta tine doar pana cand prima pornire de desfranare sau lacomie vine in zbor, ca o pasare, si inghite totul, iar inima grosolana ramane, la fel ca inainte, impietrita si de nepatruns” (Evanghelia pentru omul modern, Vol. 1).
Acesta este felul de a fi al omului animal, complet decazut. De fapt, acesta se aseamana mai mult cu demonii decat cu animalele, intrucat demonii sunt firi rationale care au cazut intr-o completa orbire, intr-o desavarsita nerationalitate, la fel ca omul care nu se mai intreaba nimic esential, care nu isi mai cauta rostul in lume, multumit sa gaseasca in jurul sau doar obiecte de satisfacere a celor mai elementare nevoi si a celor mai inrobitoare patimi.
***
O vorba celebra a Sfintilor Parinti spune ca “cine doreste sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca”. La capatul opus asadar, crestinul nu doar se intreaba, dar cu intrebarea el este in calatorie, este pe un drum pe care intrebarea il insoteste ca un prieten bun si de nadejde.
Ca sa capeti raspuns, trebuie sa formulezi o intrebare. Iar in domeniul duhovnicesc, intrebarea apare datorita unor nelinisti pana la urma fiintiale, pe masura ce omul se sondeaza pe sine din ce in ce mai adanc. El descopera ca are nevoie de raspunsuri, pentru ca fara ele se descopera pe sine dezorientat, caci a fi crestin – a te mantui – nu inseamna aplicarea unei retete, ci imersiunea omului in negura fiintei sale, care se cere luminata de Hristos intr-un mod personal si unic. Niciun om nu seamana in totalitatea fiintei sale cu niciun altul care a trait sau va trai in lume, asa incat, fara acest efort de lamurire, nimeni nu poate progresa in cele duhovnicesti.
Sunt intrebari scrise, intrebari rostite, intrebari nerostite si intrebari complet neformulate. La toate poate si raspunde Dumnezeu, prin multe mijloace: prin parinti duhovnicesti, prin rugaciune, prin imprejurarile concrete ale vietii. In toate momentele crestinul stie ca este angrenat intr-un dans la nivel cosmic, si ca doar Dumnezeu are clarviziunea necesara pentru a cunoaste exact care este rolul si scopul fiecaruia, fara a le separa de ansamblul angrenajului acestei lumi.
Putem spune deci ca drumul spre mantuire incepe cu intrebarea, precum famenul botezat de Filip, care marturisea: “Cum aş putea sa inţeleg, daca nu ma va calauzi cineva?”. Famenul era pe drumul cel bun, caci cauta a se lamuri deoarece vedea bine ca are nevoie de lamurire. Famenul deschisese ochii, chiar daca nu stia sa intrepreteze ce vedea. El devenise un om vazator intr-o lume de orbi.
Insa daca ne aducem aminte de cuvintele Mantuitorului, care le spunea ucenicilor ca ei sunt “lumina lumii”, intelegem ca noi, cei ce ne intrebam, nu putem intoarce spatele celor ce nu se intreaba si ca unul din rolurile noastre este sa venim in intampinarea celor ce nu vad, celor ce au pierdut simtul adevaratei vederi, celei duhovnicesti.
Si poate nici un ajutor nu va fi mai mare decat acela de a-i face sa se intrebe.
Paul Cocei
Paul Cocei
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius