Ceauşescu, Tito şi Balcanii

[altmariusistoric]

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ceausescu-tito-si-...

Autor Cristina Diac

În plină efervescenţă diplomatică, la începutul anilor 70 Nicolae Ceauşescu a încercat să strice înţelegerile celor două mari super-puteri, SUA şi URSS, în dosarul complicat al demilitarizării. Deşi s-a străduit, încercarea n-a avut sorţi de izbândă, fiind respinsă atât de sovietici, cât şi de americani.

Şase luni, de la finele lui ianuarie şi până în iunie 1973, la Viena, reprezentanţii a 19 state au pregătit conferinţa pentru dezarmare. Sovieticii şi americanii deschiseseră „calea dialogului“ direct şi păreau dispuşi să ridice capacul cutiilor ce ascundeau probleme sensibile, apărute la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cât de departe erau decişi să meargă, la acel moment nu era limpede şi nici uşor de anticipat. De pildă-chestiunea staţionării trupelor americane şi sovietice în Europa. Prezenţa americană garanta apărarea părţii vestice a bătrânului continent contra unei posibile ameninţări sovietice. La rândul ei, Moscova menţinea armate în statele aflate în sfera de influenţă sovietică.

Plagiindu-l pe Gheorghiu-Dej

Tatonări, încercări, vorbe multe soldate cu rezultate modeste. Ca şi când problema reducerii trupelor din Europa n-ar fi fost şi aşa destul de complicată, Ceauşescu al României s-a decis să o complice şi mai tare, încercând să introducă pe agenda discuţiilor o nouă regiune:Balcanii. Primit de marile cancelarii europene, începuse să creadă că este o voce, că are „păreri“ demne de luat în seamă, că poate discuta de la egal la egal cu liderii importanţi ai vremii. De altfel, lipsa de complexe faţă de interlocutor, oricare ar fi fost acela, lider african sau ocupantul de la Casa Albă, pare să caracterizeze stilul de negociere al lui Ceauşescu. Greu se spus dacă el chiar a crezut că poate avea succes cu „iniţiativa“ demilitarizării Balcanilor dar de încercat marea cu degetul, a încercat-o. Deşi agitarea problemei Balcanilor nu era originală. El doar reşapa o idee din 1960, expusă sovieticilor de Avram Bunaciu în februarie 1960. Ceauşescu doar a preluat-o, incluzând-o în tezaurul „gândirii“ şi de aici în documentele diplomatice, ca bază de negociere cu aliaţii din Pactul de la Varşovia.

Respins de sovietici

Oficial, Ceauşescu a anunţat că doreşte Balcani fără armate străine la Plenara CC din noiembrie 1972. În ianuarie 1973, George Macovescu, ministrul de Externe, a mers la Moscova, la întâlnirea şefilor diplomaţiei statelor Pactului şi a primit „sarcină“ să pună pe tapet chestiunea dezarmării în Balcani. „Convorbirile să nu se rezume numai la reducerea forţelor armate într-o anumită zonă a Europei, ci să aibă ca obiect elaborarea unui program complex şi cuprinzător de măsuri de dezangajare militară şi de dezarmare în ansamblul continentului şi în diferite zone ale Europei“. Mai departe, Macovescu a primit „sarcină“ să nominalizeze şi ce înţelege Bucureştiul prin „alte zone“:discuţiile de la Viena ar trebui să insiste pentru „favorizarea acţiunilor vizând crearea de zone denuclearizate în diferite părţi ale Europei, inclusiv în regiunea Balcanilor“. Respectând strict mandatul, Macovescu a transmis la Moscova:„De exemplu, s-ar putea avea în vedere formarea de către reuniunea plenară a unei comisii pentru ducerea de tratative cu privire la crearea în Balcani a unei zone de pace, bună vecinătate, prietenie şi colaborare, lipsită de arme nucleare şi baze militare străine. În acest sens, ţara noastră ar putea lua iniţiativa înfiinţării unei asemenea comisii“. Ideea lui Ceauşescu legată de Balcani, expusă de ministrul Macovescu, nu s-a bucurat de nici un succes. Andrei Gromîko, ministrul de externe sovietic, a „propus“ ca la Viena să se discute doar despre reducerea trupelor şi armamentelor în Europa Centrală. Pentru început, cel puţin. Ceilalţi participanţi au sprijinit în totalitate punctul de vedere sovietic.

Descurajat de sovietici, Ceauşescu a continuat să spună public că vrea Balcani fără arme nucleare ori de câte ori a fost întrebat. În cursul anului 1973 a dat mai multe interviuri presei internaţionale, fie la Bucureşti, fie în ţările pe unde-a mai fost. În câteva rânduri, ziariştii i-au pus şi această întrebare. În stilu-i caracteristic, n-a spus clar de ce ţine atât de mult la acest punct. A invocat, de pildă, argumente istorice-Balcanii au fost mereu o zonă sensibilă, de aici a izbucnit un război mondial.

Ironizat de americani

În afara ieşirilor publice, după refuzul previzibil al sovieticilor Ceauşescu i-a tatonat mai departe pe americani, încercând să-i câştige de partea propunerii. În aprilie 1973, l-a trimis la Washington pe Vasile Pungan, consilierul personal pe probleme economice. Acesta a fost primit de Henry Kissinger, la acel moment consilierul lui Richard Nixon în materie de securitate naţională. S-a creat impresia că Statele Unite nu ar dori să se implice pe prea mult pe continent, a transmis Pungan nemulţumirea lui Ceauşescu printr-o notă verbală, iar România s-ar bucura dacă asemenea zvonuri ar fi dezminţite. „România apreciază în mod deosebit participarea SUA în procesul de la Helsinki, în pregătirea şi susţinerea lucrărilor Conferinţei de la Viena, conştientă fiind de faptul că prezenţa SUA ar putea avea un rol important în conferinţă şi în soluţionarea favorabilă a problemelor europene. Din aceste motive, am fi interesaţi să vedem că SUA arată un interes mai mare şi că contribuie mai activ la obţinerea unei înţelegeri ţinând cont de interesele tuturor statelor, pentru consolidarea păcii şi securităţii în Europa“. Întrebat direct de Kissinger la ce anume se referă concret, Pungan a spus că România este interesată în mod deosebit de Balcani. Ce înseamnă Balcanii?, a jucat rolul naivului viitorul şef al diplomaţiei americane. Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia şi Albania, i-au răspuns Pungan şi ambasadorul Corneliu Bogdan. De ce nu şi Ungaria, şi-au continuat gazdele jocul falselor uimiri. Din raţiuni istorice, a parat Bogdan. Aceste ţări au făcut parte din Antanta Balcanică înaintea celui de-al doilea război mondial.

Oricum, Kissinger i-a descurajat pe români. Expertiza mea pe Balcani se opreşte prin 1944, a făcut-o el pe neinformatul, nu ştiu care mai este situaţia acolo în prezent. În plus, a mai spus diplomatul american, Statele Unite nu sunt interesate de Balcani, ci de Europa vestică şi din acest motiv susţin doar discuţiile despre demilitarizare în Europa centrală. Să nu complicăm mai mult un dosar şi aşa destul de complicat, incluzând în discuţie mai multe zone geografice, a continuat Kissinger, cerând în acelaşi timp un răgaz să se informeze mai în detaliu. „Sincer, trebuie să văd mai întâi cam care ar fi implicaţiile, pentru că de la o vreme orice propunere românească e mai complicată decât pare la prima vedere“. Astfel, încercarea lui Ceauşescu de a-i atrage pe americani de partea lui s-a soldat cu un eşec.

Guralivul Ceauşescu versus pericolul Tito

Întrebarea lui Henry Kissinger despre ce înţelege Bucureştiul prin „Balcani“ nu era lipsită de temei. Situaţia politico-militară în regiune era complicată. Din 1952, Grecia şi Turcia aderaseră la NATO. România şi Bulgaria erau ambele membre în Pactul de la Varşovia. Tot în Balcani era şi rebela Iugoslavie, ce avusese cu Moscova relaţii oscilante, iar la acel moment făcea parte din grupul ţărilor nealiniate la politica nici unui bloc. Toate se suprapuneau peste animozităţile locale care dăduseră Balcanilor renumele de „butoiul cu pulbere al Europei“.

Aducerea Balcanilor pe agenda internaţională nu i-a bucurat nici pe sovietici, nici pe bulgari. Dar în toată afacerea, mai periculos îl considerau pe Tito decât pe Ceauşescu. După întâlnirea din Crimeea a liderilor Pactului de la Varşovia din august 1973, când Todor Jivkov se remarcase apărând punctul de vedere sovietic, Leonid Brejnev a vizitat Sofia. Bulgarul a găsit ocazia să se plângă. Prezentând relaţiile Bulgariei cu vecinii, mai frumos a vorbit liderul bulgar de Grecia şi de Turcia, ţări membre NATO-deci din tabăra adversă. Cel mai tare s-a arătat supărat pe I.B. Tito. Ca să-şi susţină punctul de vedere, a făcut un lung istoric al „trădărilor“ mareşalului, aduncându-i aminte lui Brejnev cum intenţionase el încă din 1948 să federalizeze Balcanii, cu unicul scop de a pune mâna pe Bulgaria. Ţelul lui Tito, a mai spus Jivkov, este să ademească ţările balcanice spre Mişcarea de Nealiniere iar strategia lui era să semneze cu fiecare în parte tratate bilaterale, pentru ca apoi să treacă la înţelegeri între mai multe părţi. Această cale de „apropiere“ a ţărilor din Balcani fusese livrată şi de Ceauşescu ziariştilor occidentali. În felul acesta, se va ajunge la scăderea Uniunii Sovietice în Balcani, a avertizat liderul bulgar. Toată zisa Mişcare de Nealiniere este de fapt îndreptată contra URSS. „Sincer să fiu, cel mai mult mă tem de strategia precisă a lui Tito, decât de vorbele lui Ceauşescu“, a mai spus Jivkov. Şi pe noi ne îngrijorează intenţia Iugoslaviei şi României de a coaliza un bloc balcanic, a răspuns Brejnev. Ar fi făcut cu rea intenţie şi împotriva noastră. Totuşi, liderul de la Kremlin a spus că tot mai trage nădejde că Ceauşescu va veni pe calea cea dreaptă. „Faptul că până la urmă a fost de acord să semneze comunicatul final al consfătuirii din Crimeea e un punct bun pentru noi, care va avea un anumit impact“. La adăpostul discuţiilor despre dezarmare, sovieticii aveau motive să bănuiască tentativa Chinei de coagulare a unei coaliţii de state est-europene îndreptată împotriva URSS.