„Nimeni și nimic la prima vedere, biserica era deschisă, am intrat sfios crezând că voi găsi pe cineva, dar acolo erau doar sfinții pictați pe icoane și liniștea, atât de caracteristică Ceahlăului. Am stat câteva momente, mi-am mai tras sufletul, iar când am ieșit un motan mare și gras, frumos de mama focului m-a întâmpinat prietenos cu un miorlăit pe măsură.”
Prin perioada liceului, sătulă parcă de munții mei (din zona Dornelor), am început să iau la pas frumoasele locuri din județul Neamț. Pădurile parcă nesfârșite, liniștea acompaniată doar de trilurile păsărilor, precum și simplitatea oamenilor pe care îi întâlneam în drumețiile mele pe acolo, m-au făcut să cutreier zone de multe ori, acolo regăsindu-mi inspirația de scris, iar mai apoi de fotografiat (după ce mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat digital, un mic „săpunel”).
Prima întâlnire cu Ceahlăul…
… a fost și dragoste la prima vedere. Eram, pe atunci, studentă în anul 2 și îmi tot promisesem că voi ajunge pe Ceahlău, dar parcă mereu intervenea câte ceva și luam vreun alt traseu, pe vreun alt vârf. Însă, probabil atunci s-au aliniat toate astrele, căci într-o zi de primăvară (prin aprilie era, dacă țin bine minte), ploioasă de felul ei, și destul de rece pentru acel timp, mi-am început ascensiunea pe Ceahlău. Dacă pe microbuz am stat tot timpul cu căștile în urechi ascultând muzică, de cum am pus piciorul în Durău și am început să mă uit buimacă, parcă, înspre Ceahlău, tot ce mai puteam auzi era chemarea muntelui din suflet, dar și trilul păsărilor. Și am început să urc și, prima mea oprire, a fost la punctul de informare pentru plata taxei de acces în arealul Masivului, precum și pentru a anunța pe cineva autorizat că am plecat pe munte și a lua o hartă pentru a mă putea orienta mai bine pe ea (nu că aș fi as în a interpreta hărți). Traseul pe care l-am urmat atunci (prima dată când am urcat) era următorul:
https://drumetisidrumetii.files.wordpress.com/2017/03/cross_red.png?w=24&h=24 24w" sizes="(max-width: 12px) 100vw, 12px" />
Cabana Durău (790 m) – Cascada Duruitoarea (1200 m) – Piciorul Șchiop (1705 m) – Cabana Dochia (1750 m)
Urcușul, un amalgam de stări și sentimente…
… într-un om care avea să descopere un munte de care să se simtă legat. Cu pașii relativ repezi până la Casacada Duruitoarea și fără prea mult chef de vorbă, ci cufundată doar în gânduri, am parcurs pădurea de conifere oprindu-mă doar când și când să-mi mai trag sufletul și să mai zâmbesc, căci în sfârșit reușeam să mă afund cât mai mult într-o imensitate de frumos, care îmi încărca bateriile un pic șubrezite de orele de curs și seminar (căci, deh, vremurile facultății). Deși nu simțisem deloc foamea în dimineața plecării din Iași, când am văzut cascada Duruitoarea și masa (pe atunci vopsită verde) de lângă, am deschis rapid rucsacul, mi-am luat un sandwich și am început să îl savurez. Simțeam că eram într-un fel acasă, și nu acel acasă cu mama, tata, pisicile și câinii, ci acasă în sufletul meu. Am zăbovit ceva timp la cascadă și după ce am pus burta la cale am pornit din nou la drum.
Motanul călugărului și orezul mănăstiresc…
… care m-au făcut, nu la mult timp după acea prima dată pe Ceahlău, să mai urc încă o dată, și încă o dată și tot așa. Bine, asta era doar un pretext, căci muntele acela, odată ce îl urci, devii, oarecum, dependent de el și te trezești că mergi pe stradă și dintr-o dată totul începe să aibă un singur nume: Ceahlău. Și, revenind la motan și la orez. După ce am ajuns sus am văzut un mic schit și un drapel al României care, puțin mai ascunse, mă așteptau. Nu am stat mult pe gânduri, deși plecasem cu ideea că merg direct la Dochia, și m-am abătut de la drum și am mers într-acolo. Nimeni și nimic la prima vedere, biserica era deschisă, am intrat sfios crezând că voi găsi pe cineva, dar acolo erau doar sfinții pictați pe icoane și liniștea, atât de caracteristică Ceahlăului. Am stat câteva momente, mi-am mai tras sufletul, iar când am ieșit un motan mare și gras, frumos de mama focului m-a întâmpinat prietenos cu un miorlăit pe măsură. Nu la mult timp a apărut și un călugăr care mi-a oferit o farfurie cu orez mănăstiresc. Deși poate că aș fi vrut să îl refuz, căci nu eram prea înfometată, știind cât de bună e mâncarea mănăstirească l-am luat cu timiditate și am început festinul. Motanul mă acompania și el, mai mai că voi scăpa ceva și pe la el, dar în loc de orez, i-am dat ultimul meu sandwich păstrat pentru întoarcere. Bucuria i-a fost mare, căci cine știe de cât timp nu mai mâncase el carne, căci acolo sus, era și el, ca și stăpânul său, într-o continuă rugăciune și post. […]
Și poate că v-aș mai povesti de fiecare drumeție în parte, pe care am avut-o de atunci încolo, căci fiecare a fost specială, în felul ei, însă v-am povestit despre prima mea interacțiune, despre descoperirea iubirii față de un munte.
Un început de iarnă pe crestele ceahlăului…
… de data asta avându-l pe Daniel în rol principal. El nu mai fusese niciodată pe Ceahlău, și tocmai de aceea, la începutul lui noiembrie 2016 a făcut cunoștință cu acesta. L-a descoperit și el ca și mine, doar că plecarea sa nu a fost din Durău, ci din Izvorul Muntelui pe la Lutul Roșu, de acolo urmând traseul cu bandă albastră:
https://drumetisidrumetii.files.wordpress.com/2017/03/tape_blue.png?w=24&h=24 24w" sizes="(max-width: 12px) 100vw, 12px" /> Lutul Roșu (1020 m) – Cabana Dochia (1750 m)
Au fost aproape 4 ore de urcat, pe poteci înghețate, 4 ore care au făcut introducerea în ceea ce însemană masivul Ceahlău. După tot acel urcuș, ajuns la cabana Dochia a făcut cunoștință cu ceea ce înseamnă ospitalitatea oamenilor de munte, lucru care l-a atras și mai mult spre a iubi acest munte, căci, uneori și omul sfințește locul. În zilele petrecute acolo pe sus și prin împrejurimi, căci ce poate fi mai frumos decât plecarea în explorarea unui munte, dorința de a-l cunoaște și de a-l surprinde în diferite stări?! Drumețiile au fost încununate de un vânt abia revenit din amorțeală pregătit pentru iarna ce avea să vină, de niște raze timide ale soarelui care au scăldat stâncile masivului, dar și de gerul aprig care avea să înghețe natura, parcă dorind să o arate tuturor în toată splendoarea sa. Acolo a cunoscut ceea ce înseamnă răbdarea de a aștepta acel cadru, dar și bucuria de face cunoștință cu un alt tip de munte, unul al cărui microb nu te lasă în pace până când nu te reîntorci la el.
Ar mai fi atâtea de spus despre Ceahlău, despre splendoarea și măreția sa, însă vrem să îl mai vizităm și să revenin cu drumețiile pas cu pas, cu fotografii în care ne veți vedea chipurile fericite, deși poate obosite, dar și noile locuri pe care le-am descoperit, din curiozitate pentru a cunoaște cât mai mult din muntele sihaștrilor și al liniștii. Și după cum John Muir spunea „muntele mă cheamă, trebuie să mă duc”, așa e și cu Ceahlăul nost’, ne cheamă.
Bine de știut înainte de a pleca în Masivul Ceahlău
Localizare: Munții Bistriței, Carpații Orientali;
Cazare: ori la cort, ori la cabană în orice anotimp (e deschisă și iarna, aici fiind un loc numai bun de petrecut sărbătorile);
De vizitat: mănăstirea de pe munte, cascada Duruitoarea, cabana Fântânele (mai mult pentru a poposi);
Trasee: pentru a vă bucura de arealul Ceahlăului, puteți urma unul dintre următoarele trasee marcate;
Faună: ursul brun, mistrețul, lupul, vulpea, râsul, capra neagră, pisica sălbatică, cocoșul de munte etc.;
Necesar de echipament: neapărat bocanci de munte (protejează bine glezna să nu o ia singură la fugă), haine nu din bumbac (bumbacul reține umezeală și nici nu se usucă bine), bețe (vă vor fi de mare folos, căci sunt unele zone mai nu atât de ușoare), accesorii în funcție de anotimp (+ un buff e mereu bine venit în rucsac, chiar și vara);
De ce ne place nouă: pentru că nu e atât de greu de urcat, deci poți să te bucuri foarte bine de peisajele pe care le poți admira, ici colo, în luminișuri, dar și pentru potențialul său fotografic.
Altele: dacă aveți copil sau nu preferați să stați la cort și vreți să rămâneți peste noapte la cabana Dochia, puteți merge fără nicio grijă, căci acolo sus fiind condiții foarte bune de cazare (mai rar așa condiții pe munte, mai ales că nu e niciun drum de acces până sus pe care să se poată ajunge cu mașina, aici menționând faptul că acolo au și dușuri cu apă caldă și mâncare gătită bună de tot, acompaniată de murături de casă).
© text: Andreea Popescu
© foto: Daniel Mîrlea
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius