Ce se schimba in Biserica

[altmariustotal ortodox]

Am observat, destul de mirat la început, că cei mai înverșunați critici ai bisericii sunt atei sau agnostici. Ei țin mult să ne explice, și să ne dea și soluții, de ce are loc eșecul Bisericii în lumea de azi. Și îl puneau pe seama lipsei de implicare a preoților în problemele oamenilor, în lipsa de moralitate, în pactul cu puterea politică, acuzații pe care le tot repetă. Totodată, ne dau și soluții pentru ca Biserica să își recapete încrederea: să facă milostenie, să meargă în întâmpinarea nevoilor celor săraci și năpăstuiți, să arate că îi pasă de oameni. Ei mai sunt convinși că Biserica are dogme învechite, că trebuie să se reformeze ca să corespundă cerințelor societății contemporane, deoarece a rămas încremenită în Evul Mediu, în ură și intoleranță, în respingerea celor care nu sunt credincioși. Stau și mă întreb: sunt aceste critici viabile, trebuie plecat de la ele și reformată Biserica? De ce nu emit și credincioșii aceleași pretenții, de ce ei, care sunt înăuntru, se arată mult mai îngăduitori?

O prima idee îmi vine în minte: le poate păsa cu adevărat ateilor și agnosticilor de soarta Bisericii, instituție care se bazează pe credință, adică pe ceea ce ei desfid ca având vreun rol în cunoaștere, pot ei dori binele unei instituții pe care o fac responsabilă de mare parte din răul care ne-a bântuit în istorie, și încă ne mai însoțește și azi? Le acord tot creditul meu, și presupun că le pasă. Există printre acești critici ai Bisericii persoane bine intenționate, având prieteni și rude printre credincioși, pe care vor să îi îndrume spre o trăire autentică în cadrul lumii de azi. Știind că Biserica nu poate să dispară, atunci preferă să îi dea acele indicații care să o facă să aibă o acțiune bună în lume. Deci sunt de acord că există astfel de personaje foarte bine intenționate. Dar nici măcar așa, nu pot acorda ajutorul pe care pretind că vor să îl dea. Pentru că Biserica, pentru ei, este o instituție inutilă, o anomalie a istoriei, care continuă să persiste, probabil pentru că oamenii nu își folosesc suficient de bine rațiunea și recurg la credință. Sigur că în Biserică oamenii ar putea să cultive iubirea și ajutorul față de aproape, dar aceste lucruri, după părerea lor, pot fi făcute mult mai bine fără ajutorul ei, și sunt preluate de oamenii liberi de credință, de fundații și asociații constituite tocmai pentru a oferi binele celor care au nevoie de el. Treaba pe care ar face-o Biserica, poate fi făcută mult mai eficient de alte persoane, de instituții private sau de stat. Așa că, și dacă ar avea cele mai bune intenții, ateii, agnosticii și anti-creștinii, nu înțeleg ce este Biserica, și nici ce face, îi atribuie scopuri de ajutorare a celor în nevoie, pe care oricum le pot face mai bine alte instituții.

Pentru credincioși, orice idee de a reforma biserica este o erezie absurdă. Rolul ei nu este legat de activitatea ei socială, cu toate că și aceasta există. Căci Biserica este, pentru credincioși, vehicul al mântuirii. Ea ni-l vestește pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Ni-l oferă prin euharistie, iar asta este suficient pentru ca rolul ei să fie complet. Acest rost unic l-a îndeplinit întotdeauna, chiar și în perioadele cele mai crunte ale dictaturii atee comuniste, și îl îndeplinește și astăzi, și și-l va îndeplini cât va fi lumea. La oferirea lui Dumnezeu prin euharistie se mai adaugă oferirea lui prin cuvânt și îndrumare. Chiar și numai predicile pe care le țin preoții în biserici, indiferent de valoarea lor culturală, vorbesc suficient de bine despre ceea ce trebuie să facă omul pentru a se mântui. Iar astea sunt de ajuns, credincioșii au înțeles deja și nu se mai leagă de fleacuri, de mărunte neajunsuri omenești.

Cei ce frecventează biserica știu că mai există scăpări, păcate ale slujitorilor Domnului, legături prea strânse uneori cu politicieni, de pildă. Dar acestea nu erau aspectul esențial, îndrumările pentru viața cerească sunt preponderente, orice credincios este mulțumit dacă le primește pe acestea, și este gata să treacă lesne cu vederea eventualele derapaje ale preoților și ierarhilor. Credincioșii nu sunt un grup compact, ceea ce ne unește pe noi este credința comună în Dumnezeu, dar avem și multe opțiuni diferite, de pildă nu împărtășim aceleași opțiuni politice. Chiar dacă oamenii bisericii pot greși în diverse moduri, posibilitatea mântuirii omului nu este afectată de greșelile lor, motiv pentru care nici nu li se acordă o importanță capitală.

Biserica și-ar face datoria și dacă nu s-ar implica absolut deloc în nicio acțiune socială sau de alt fel. Totuși, Biserica are datoria să se implice și în viața socială. Hristos s-a întrupat și a venit în lume, prin urmare nu poate să ne fie indiferent modul cum arată lumea, ce năravuri are și ce gânduri o bântuie. Temele abordate firesc de Biserică țin de moralitatea publică, astfel că intră în contact cu tot ceea ce ține de ideile vehiculate în spațiul public. Biserica vorbește despre avort, despre căsătorie, despre moravurile oamenilor, despre învățământ, educație și cultură. Iar aici lucrurile pot fi discutate în toate felurile posibile. Ceea ce se întâmplă în spațiul public nu ține de dogmele interne ale bisericii, astfel că oamenii pot avea păreri diferite, contradictorii chiar, fără ca asta să îi excludă pe unii sau pe alții din Biserică, fără să ne afecteze comuniunea.

*
Ceea ce merită acum să fie discutat nu ține de fundamentele bisericii, de dogmele ei, ci de modul în care se situează în societatea contemporană, de felul cum reușește să își adapteze mesajul, astfel încât să ajungă la credincioși, să facă față pretențiilor lor, să nu mai dea impresia că intră în legături dubioase cu puternicii zilei. De ce se implică credincioșii în viața societății, dacă ei ar trebui să se preocupe doar de viața sufletului, așa cum le indică o mulțime de semeni? Credincioșii care se exprimă în legătură cu preocupările oamenilor nu vor să transforme lumea în paradis, dar nici nu pot asista pasiv să vadă cum devine un infern.

Ceea ce ar putea fi schimbat acum ține de o adaptare a slujitorilor Bisericii la timpurile în care trăim, iar aici sunt destule de făcut. Cred că de acum încolo Biserica ar trebui să folosească avantajul de a fi socotită minoritară, căci chiar suntem puțini în această lume super-secularizată. Astfel, poate să ceară dreptul și protecția să se exprima și să-și expună valorile specifice. Vorbind în numele întregului popor român, biserica putea fi acuzată de aroganță, de a fi una cu puterea, de a-și impune discreționar preceptele, fără să mai țină cont de diversitatea oamenilor, de opțiunile lor diferite. Dacă însă recunoaștem că noi, credincioșii activi și practicanți, suntem o minoritate, putem să ne adresăm semenilor noștri ca de la egal la egal, nu vom mai fi percepuți ca cei care vrem să impunem comportamentele noastre specifice unor oameni care aderă la alte valori. De exemplu, nu vom mai fi considerați un pericol pentru homosexuali, deoarece am considera că raporturile sexuale dintre bărbat și femeie sunt firești, căci această idee a fost minoritară la referendumul ținut recent, nici pentru atei, care s-ar teme că ideile creștine fiind majoritare, vor fi și ei constrânși să le adopte. Toți minoritarii ne pot privi cu simpatie nedisimulată, suntem împreună, fără puterea de a impune valorile noastre majorității, sperăm doar să fim acceptați așa cum suntem.

Până acum ierarhia bisericii era percepută ca parte a puterii statului. Și, așa cum românii au o părere proastă despre conducătorii lor, proiectau aceeași imagine și asupra ierarhilor. Erau văzuți ca persoane plătite foarte bine de stat, în alianță cu puternicii zilei, nepăsători față de oamenii de rând, abandonându-și rolul de păstori pentru cel de favorizați ai soartei. Iar la această percepție au contribuit mai multe materiale de presă, mai mult sau mai puțin comandate. Ierarhii trebuie să devină, așa cum și sunt mulți dintre ei, persoane apropiate de credincioși, părinți duhovnicești, alături de oameni și de nevoile lor. De fapt, chiar așa sunt majoritatea dintre ei. Cine trăiește înlăuntrul Bisericii vede asta, și nu se blochează în poze cu mașini de protocol sau veșminte liturgice bizantine bogat împodobite.

De multe ori au existat așteptări nerealiste din partea unor credincioși, care îi cereau bisericii să lupte cu imoralitatea și impostura exact din postura și în modalitatea pe care ei o vedeau ca fiind corectă, adică îi cereau Bisericii să aibă același limbaj ca al opoziției politice. Uneori aș fi vrut și eu același lucru, mi-am dat seama însă că e destul de nerealist să îi cer asta. E suficient să știu că există credincioși care gândesc asemănător cu mine despre moralitatea politicienilor, am renunțat să cer și o predică oficială care să susțină aceleași idei. Un credincios, chiar dacă vede scăderile umane ale preoților, nu se împiedică de ele. Biserica a făcut, în istorie, compromisuri și mai mari, de pildă a excomunicat preoți și episcopi la cererea autorităților comuniste, personalități care în perioada de după 1989 au fost recuperate până aproape să devină sfinți. Cu toate aceste compromisuri, Biserica a avut oamenii ei sfinți, așa cum în timpul prorocului Ilie, care credea despre sine că a rămas ultimul credincios, primește de la Domnul încredințarea că mai rămăseseră încă 7000 de bărbați pe care nu-i știa nimeni, care nu se plecaseră idolilor(3Regi 19, 18). De aceea un credincios știe că în Biserică se află nu numai adevărul, sub forma ideilor exprimate, ci și oamenii care îl întrupează, chiar dacă nu îi vedem. Biserica trebuie să arate o atitudine caldă,iubitoare și înțelegătoare față de nevoile omului contemporan. Biserica nu are nevoie de bun manager în acest moment, pentru că manageri găsești în toate ramurile economiei. Este necesar acum o ierarhie apropiată de oameni, gata să răspundă tuturor nevoilor lor.

Biserica trebuie să lupte cu diminuarea înțelegerii credinței de către omul contemporan, o secularizare care lasă tot mai puțin spațiu de manifestare sacrului și cu o preponderență a economicului care tinde să cuprindă și să își subordoneze toate aspectele vieții umane. În orice fel s-ar modifica, Biserica nu va fi pe placul celor care sunt anti-creștini, și care oricum vor găsi motive ca s-o critice. Credincioșii, în schimb, știu că, în ciuda scăderilor umane care există înăuntrul ei, În Biserică este singura sursă a mântuirii, și de aceea nici nu o vor părăsi vreodată.

Paul Curca

Despre autor

Paul Curca

Senior editor