Ce facem cu libertatea noastră?

[Convergențe - Lumina]

Editorial

http://ziarullumina.ro/ce-facem-cu-libertatea-noastra--133172.html

Elena Gabriela Zamora, 06 Mai 2018

Nicicând omul nu a avut atâta libertate de exprimare ca în postmodernitate, politic, juridic, cultural, dar mai ales religios, în sensul dialogării publice, dar și al teologhisirii, nu în mod raționalist, filozofic, ci ca descoperire a adevăratului Dumnezeu primit mai întâi în inimă și apoi raționalizat. În același timp, însă, parcă nicicând nu a părut omul mai debusolat în lume, când postmodernismul încurajează perspectivele fracturate, fluide și multiple ale realității umane, apărând aidoma ca în versurile lui Arghezi: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!"

Libertatea de a crede în Dumnezeu a avut-o omul dintotdeauna. Aceasta a fost înscrisă în el de la crearea sa, ne spun Sfinții Părinți, întrucât omul a fost adus la existență după chipul Ziditorului. Însă libertatea omului nu este absolută și necondiționată, asemenea celei a lui Dumnezeu, ci limitată prin faptul că el însuși este o făptură mărginită. Omul își pierde libertatea de îndată ce își manifestă dorința de a trăi în afara relației cu Dumnezeu, spun tot Sfinții Părinți. În clipa în care s-a îndepărtat de Creator, el devine rob al păcatului. Tocmai aceasta este drama omului de astăzi, aceea că, deși are libertate mai mult decât poate duce, stăruie în întrebări fundamentale izvorâte din conștiința lui teoretică și nu găsește nici un răspuns consolator, pentru că nu este călăuzit de nimeni.

Marele teolog Paul Evdochimov susține că libertatea care include în ea nevoia de a alege este o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Astfel, omul poate alege fie libertatea creștină, fie iluzia libertății filozofice, adică a rătăcirii în sisteme, forme, concepte. Filozofia speculează autonom, susține gânditorul mistic Petre Țuțea, în timp ce religia arată omului înțelesul adevărat al vieții pământești, începutul și finalitatea inevitabilă a acesteia, care este moartea.

De altfel, una dintre cele mai iscoditoare întrebări pe care obișnuia să le pună Țuțea celor care treceau pe la el era: „Ce faceți, domnilor, cu libertatea voastră?" Nu tolera scuzele și nici artificiile. „Aud?" De multe ori auzea lucruri bune și se bucura, după cum povestește Radu Preda în „Jurnal cu Petre Țuțea". Deși filozoful a trecut la cele veșnice, întrebarea sa rămâne actuală: Ce facem cu libertatea noastră? El nu a adresat-o ca un îndemn la un simplu exercițiu de sinceritate, ci cu toată forța declanșatoare a declicului de conștientizare a posibilității pe care o are omul de a acționa potrivit voinței și dorinței proprii și de a alege să se împace cu Dumnezeu. Altfel spus, să aleagă credința, și nu necredința. Filozofia nu este o cale spre mântuire, ci o comoditate mintală orientatoare în timp și spațiu, în relațiile umane. Fără credință, viața universală ar fi un pustiu dezgustător și de nesuportat, spunea Țuțea, iar adevărul trebuie să fie unul și poate fi aflat doar trăindu-l, prin credință.

Adevărata libertate constă în avântul absolut spre Creator, ne învață călăuzitorii pe drumul către Dumnezeu, Sfinții Părinți. Adevărata libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele. Acesta este și răspunsul la întrebarea misticului Țuțea. Ce să facem cu libertatea noastră? Să o folosim pentru a săvârși bine, oricui, oriunde, după puterile fiecăruia. Și să avem în vedere că Dumnezeu voiește ca binele pe care-l săvârșește omul cu ajutorul Său să fie și fapta lui personală, de aceea niciodată nu-l silește spre binele la care îl cheamă neîncetat. Dar, dacă omul alege răul, se face răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face și totuși l-a făcut din voință proprie.