Taborul, ca orice munte are darul lui, are o lumină şi o sfinţenie anume. Muntele este ceva ce te copleşeşte; oricât ai încerca să-l îmbrăţişezi cu privirea, nu reusesti să-l cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful acestuia. Acolo sus, orice cuvânt este înecat în tăcere, iar întreaga panoramă apare în faţa noastră cu o anumită pace în suflet, cu nespusă bucurie, cu lumină, cu claritate.
În mistica ortodoxă, muntele simbolizează ascensiunea verticală a fiinţei spirituale, urcuşul duhovnicesc, calea omului spre misiunea personală, dorul omului de frumos, de dumnezeire, toate ostenelile, încercările şi ispitirile omului pe calea desăvârşirii spirituale, pe cale mântuirii personale. Mai mult, înălţarea omului pe munte semnifică drumul parcurs de om de la curăţirea inimii de patimi spre iluminarea minţii sale, o “scară către Cer”.
În sens metaforic, muntele e nu numai o scară pe care sufletul urcă la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în suflet, ci o nesfârşită reţea de cărări, de legături prin care omul înfăţişează lui Dumnezeu bucuriile, împlinirile, cererile, nădejdile, dar şi necazurile şi durerile acestuia. În plus, această “scară spiritual” are o trimitere şi la dimensiunea orizontală, la multiplele şi complexele legături între fiii unei comunităţi religioase, prin acel fir luminous dumnezeiesc, credinţa. Pentru că cine se gândeşte, în sinea lui, că se poate mântui de unul singur, acela se înşeală amarnic. Fiecare dintre noi, cei care credem în Iisus Hristos, se mântuieşte prin celălalt, prin aproapele său. De aceea, este foarte importantă pacea lăuntrică a fiecăruia, împărtăşirea din acelaşi potir şi împreuna închinare lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
Moise, înainte de Tabor, este o figură simbolică şi identitară: singurul om care l-a cunoscut pe Dumnezeu faţă către faţă, primul dintre proroci, eliberatorul poporului lui Israel, regele legiuitor, mediatorul prin excelenţă. El este recunoscut drept întemeietor al iudaismului, chiar al monoteismului, în general.
Metaforic vorbind, Taborul este mănăstirea, parohia, comunitatea, familia, sufletul fiecăruia, iar Praznicul Schimbării la Faţă este prin excelenţă acela al îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi al participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, mai presus de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinţi ai Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeieşti şi o pregustare a împărăţiei cerurilor, o transfigurare anticipată”.
“Schimbându-Te-ai la faţă, în Tabor, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; străluceasca şi nouă, păcătoşilor, lumina ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie! Amin!”
Spre Ceruri, urcă frate,
Chiar dacă drumul este greu.
Pe munte, ca şi Moise,
Să te-ntâlneşti cu Dumnezeu.
Dumnezeu să ne ajute să urcăm pe muntele credinţei pentru că sus, în vârful muntelui, ne aşteaptă maturitatea spirituală, desăvârşirea duhovnicească şi viaţa veşnică. Amin.
Urcuş uşor! Să fiţi în lumină! Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius