Despre cauzele akediei au scris mult şi Sfinţii Părinţi, şi teologii contemporani. Sfântul Macarie indică în calitate de cauză necredinţa. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un teren prielnic. Potrivit Avei Talasie, acest teren poate fi reprezentat de ataşamentul faţă de plăceri. „Trândăvirea este lenevire a sufletului, iar de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor", observă el.
Sfântul Ioan Scărarul enumeră câteva provenienţe ale akediei: multa vorbire, osteneala peste măsură, nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea, iar câteodată faptul ca nu este în om frică de Dumnezeu, sau trufia şi iubirea de sine.
Enumerând patimile principale, Sfântul Gri- gorie Sinaitul foloseşte în loc de „akedie" termenul „lene": este vorba de lenea care se manifestă în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Omul nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în general, să facă eforturi pentru sufletul său. De ce? Fiindcă vedem cât de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de mult avem de făcut ca să ni-l curăţim.
După părerea schiarhimandritului Gabriel Bunge, cauza fundamentală a akediei este „ego"-ul rănit al omului, care îl stârneşte pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi.
Akedia apare practic întotdeauna pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii vremii. La rândul său, această pustietate lăuntrică e consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul al doilea a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii.
In acest caz, necazurile şi suferinţele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. Propriu-zis, este vorba de o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii „după placul inimii", spre care năzuiesc foarte mulţi oameni.
„Păcatul akediei provine din excesiva preocupare cu propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi; ia naştere invidia", scrie un contemporan al nostru, arhimandritul Lazar Abaşidze.
După cum vedem, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele, posibilităţile şi realizările sale, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta duce la declinul sufletesc, însoţit ori de plâns şi suspine amare, ori de supărare şi nemulţumire faţă de toţi şi toate.
Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar: după cum spune Sfântul Ioan Cassian, ea este o „tulburare iraţională a minţii". Dacă ea nu are un motiv, asta nu înseamnă însă că este lipsită de orice cauză.
Sfântul Inochentie al Hersonului a făcut distincţie între cauzele care provoacă akedie la nevoitori şi cele care o provoacă Ia oamenii necredincioşi sau puţin credincioşi, şi le-a descris amănunţit.
1) Akedia este urmare a pierderii credinţei, a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte intensă. Aceasta este bună pentru ei, deoarece serveşte drept chemare şi stimul spre pocăinţă - şi să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndrepta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti nu vor umple niciodată golul din inimă: sufletul nostru e mai încăpător decât întreaga lume. Dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi încânta sufletul, şi se transformă într-o sursă de apăsare sufletească şi plictiseală.
2) Akedia este în mod frecvent provocată şi însoţită de cârtire, care se manifestă prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe alţii, şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, iar despre sine crede că suferă nevinovat, şi se plânge tot timpul, şi îi ocărăşte pe cei ce sunt, după părerea lui, vinovaţi că el suferă - iar „vinovaţii" sunt tot mai mulţi, pe măsură ce omul se împotmoleşte tot mai adânc în păcatul cârtirii şi se înrăieşte.
Prin cârtire se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic: omul refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, refuză să vadă că ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, alegerilor sale, capriciilor sale, şi în loc să recunoască ceea ce este evident începe să caute vinovaţi - iar ultim vinovat ajunge să fie, fireşte, Cel mai Răbdător.
3) Trufia - după cum spune Sfântul Anatolie de la Optina, „deznădejdea este odraslă a trufiei; dacă aştepţi din partea ta tot ce e mai rău, nu te vei deznădăjdui niciodată, ci doar te vei smeri şi te vei pocăi în pace". „Deznădejdea dă în vileag necredinţa şi iubirea de sine din mimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va ridica din păcat prin pocăinţă" (Sfanţul Teofan Zăvorâtul).
Indată ce se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi deznădăjduieşte - iar aşa ceva se poate întâmpla din cele mai diverse cauze: din cauza orgoliului lezat, din cauză că se face altfel decât vrea el, din cauza slavei deşarte, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii, precum dă mărturie Sfântul Ambrozie de la Optina.
Omul smerit, care nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie ca El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, şi de aceea nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, imediat cum se trezeşte într-o situaţie grea, pe care nu are putere să o schimbe, imediat cade în akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat înseamnă că nu poate nimeni; pe deasupra se mâhneşte şi se irită pentru că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care trufaşul nu-l poate răbda în linişte.
4) Nesatisfacerea patimilor - akedia însoţeşte practic orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau altul. Pe măsură ce akedia sporeşte in om, dorintele concrete îşi pierd importanţa şi rămâne o stare sufletească ce caută, pentru a se autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire e imposibilă.
De aceea, akedia e ca o mlaştină: cu cât omul s-a cufundat în ea mai multa vreme, cu atât îi e mai greu să iasă - şi starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât chiar şi „dimineaţa poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum vrea el" (N. Guriev).
Mulţi savanţi occidentali subliniază în mod obiectiv că este vorba de o „boală a clasei de mijloc", a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile.
Totuşi, akedia îi atacă - deşi are mai puţin succes cu ei - şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, despre care Sfântul Inochentie scrie detaliat.
„Izvoarele akediei sunt numeroase - atât dinafară, cât şi lăuntrice.
1) In primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu. Starea harică este cea mai fericită, dar pentru ca celui ce se află în ea să nu i se suie Ia cap ca ea vine în urma propriilor Iui silinţe, harul se depărtează câteodată, lăsandu-l pe iubitul său să se descurce singur Atunci. pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei: în el apar întuneric, raceală, amorţeală şi totodată trândăvire.
2) In al doilea rând, trândăvi rea, precum dau mărturie oamenii iscusiţi în viaţa duhovnicească, se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului. Dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de mijlocul dimpotrivă, aducând trândăvire asupra lui. In starea aceasta, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă: nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea ce-i înapoi; nu ştie ce să facă; îşi pierde vioiciunea, cade în nehotărâre.
3) Al treilea izvor al trândăvirii este firea noastră căzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi, firea aceasta este în noi veselă şi vie - dar dacă vă veţi schimba orientarea vieţii, dacă veţi trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, daca va veti apuca de pocăinţă şi de îndreptarea de sine e va descoperi îndată golul din voi, se va da in vileag neputinţa voastră duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este, mai mult sau mai puţin, cu neputinţă de ocolit. Acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu.
4) Al patrulea izvor obişnuit al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei. Incetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte; îndeletnicirile dinainte încep să-l dezguste, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi, în consecinţă, plictiseala şi trândăvirea.
5) Trândăvirea poate veni şi din felurite împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moarte rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite: toate acestea sunt însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, iar în cele din urmă să piară cu totul - dar omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării, altfel se poate dezvolta trândăvirea.
6) Trândăvirea poate veni şi de la anumite gânduri, mai ales de la cele întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei: de pildă, omul poate cădea în trândăvire în urma desei cugetări la nedreptatea care domneşte în lume şi la faptul că aici drepţii au necazuri şi suferă, pe când necredincioşii se înalţă şi o duc bine, ajungând în cele din urmă la încheierea că în lume totul e lăsat in seama destinului orb şi a patimilor omeneşti.
7) In fine, izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi feluritele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia." Sfânta Biserică ne învaţă că toată „boala, întristarea şi suspinul", toată neputinţa, inclusiv oboseala, au intrat în natura umană după căderea protopărinţilor Adam şi Eva.
Lupta cu patimile, Editura Sophia
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius