Caut

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Caut în inima pietrelor ascunzişul punctului fix
să-mi sprijin sufletul pe propriile ziduri,
caut vălurita tăcerea a ierburilor câmpiei
peste care trec caii vântului spre mările sudice.
M-aşteaptă solemnitatea statuilor vorbitoare-n pieţele publice
unde-şi deschid şcoala de înţelepciune,
pe băncile lor cuvintele sunt rare si rotund expuse
ce pot învaţa timpul cu monotonie cu tot,
lucrurile devin ajutoare de nădejde
şi împart cu tine geometria bucuriei.

Caut apoi formele care dezghioacă samânţa
şi o pun să-ţi limpezească gândurile
sub brazda pamântului adormit în noapte,
sa se purifice pe sine de suprafata murdara
cum o face si aerul strigând dupa ploi.
Caut arborii înalţi şi-n faţa lor mă înclin
cu reverenţa frunzelor abia perceptibilă,
nedesluşită de păsări
şi clipele de nelinişte se prind în vuietul apei
să se ducă odată cu ea,
odata cu nesăbuitele întâmplări care-mi trezesc teama
ce-mi fulgeră prin amintiri.

Caut inima pădurlor care le zamislesc
şi mă rog în genunchi să nu cedeze
hoţilor de ocazie.
Vreau arborii să-şi păstreze cercurile închise-n trunchi,
nimic să nu se schimbe-n umbrarele vremii
sub care au poposit zeii daci.

Caut în inima lemnului forma sunetului fin
ce iese doinind pe corzile viorii
şi-ţi pun sufletul într-un bob de margaritar în palma,
de vezi cu ochiul inimii-n fântânile iubirii
cum mă zidesc piatră peste piatră în trupul lor
pâna gust apa dătătoare de viaţă
şi capăt rezonanţa lemnului în care mă închide veşnicia.