Încep prin a le mulţumi celor care au acceptat să scrie despre George Ivaşcu în paginile revistei al cărei director a fost până la moarte. Ar fi fost normal să-l evocăm cu cinci luni în urmă, când se împlinea un secol de la naşterea lui (24 iulie 1911).
Întârzierea are cauze obiective şi subiective, pe care nu are rost să le menţionez aici. Voi spune totuşi că, în momentul de faţă, numărul celor care l-au cunoscut şi care au colaborat la revistele conduse de el este foarte mic, iar numărul celor doritori să scrie despre el este şi mai mic. Generaţiile noi ştiu prea puţin despre rolul jucat de George Ivaşcu în presa culturală din deceniile 6-9. Cât priveşte o epocă şi mai veche, aceea a deceniilor 4-5, informaţiile devin, nu doar subţiri, dar şi inexacte.
Într-o carte recentă, Lucian Boia preia o astfel de informaţie: Victor Pancu, colaborator la rubrica politică a hebdomadarului „Vremea” al lui Vladimir Al. Donescu, ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu George Ivaşcu. Din câte ştiu, Ivaşcu n-a folosit pseudonime. Nici n-a scris în timpul războiului articole politice. „Vremea” a fost una din publicaţiile cele mai serioase din epocă în partea literară, dirijată de Valjan, „umoristul nostru cel mai bun”, după cuvântul lui E. Lovinescu. Au colaborat aproape toţi scriitorii şi criticii importanţi, E. Lovinescu inclusiv, indiferent de orientarea lor. În partea politică se poate observa, în schimb, o cultivare insistentă a establishmentului, fie carlist, fie legionar, fie antonescian. Donescu era un oportunist perfect. Între 1942 şi 1944, a schimbat titulatura revistei în „Vremea războiului”. Lucian Boia îi atribuie lui George Ivaşcu un articol semnat Victor Pancu din 29 iunie 1941 în care războiul antisovietic este socotit, în limbajul extremei drepte, o „cruciadă” menită să „izbăvească civilizaţia şi religia creştină” de comunism. Nu ştiu care este sursa informaţiei, dar am mari îndoieli că, în pofida ambiguităţilor morale de care a dat uneori dovadă după război, Ivaşcu este autorul articolului cu pricina. Jocul dublu, colaborarea simultană la publicaţii de stânga şi de dreapta au reprezentat, e adevărat, capul de acuzare în procesul din 1950. Prezumţia de vinovăţie caracteristică proceselor comuniste a determinat instanţa să-i ceară acuzatului să-şi dovedească nevinovăţia. Ivaşcu mi-a mărturisit odată că pseudonimul incriminant era al lui Alexandru Gregorian, poet şi publicist, apropiat cercurilor de extremă dreaptă şi antisemit notoriu, director al revistei „Sfarmă- Piatră”, fondată în 1935 împreună cu Nichifor Crainic, consilier al Legaţiei României de la Roma în tot timpul războiului, rămas în Italia în 1944, director al „Europei Libere” şi mort în Spania în 1986. Fireşte că Ivaşcu nu avea cum să strângă probe în închisoare fiind, dar asta nu mai era treaba instanţei, care la condamnat la cinci ani, din care a executat patru. Motivul real al condamnării ar fi fost apropierea lui Ivaşcu de Pătrăşcanu.
Mai am şi alte motive de îndoială. L-am cunoscut destul de bine pe Ivaşcu după 1962, când mi-a încredinţat cronica din „Contemporanul”. Nu mi-l imaginez scriind în limbajul legionar din articolul semnat Victor Pancu. Avea el limba lui de lemn, în editorialele de după război, dar era din altă esenţă decât aceea a „Vremii”. Compromisurile lui Ivaşcu au fost în anii comunismului de natură practică. Morale, dacă vreţi, nu însă politice. Deşi comunismul îl dezamăgise, o dată prin caracterul totalitar al regimului, a doua oară prin deriva naţionalistă de după 1971, n-a schimbat, propriu vorbind, tabăra ideologică. A fost toată viaţa lui un om de stânga. Îmi vine greu să cred că a făcut-o în 1941, când nimic nu-l silea, refuzând s-o facă în deceniile de comunism, când presiunea era imensă. Cu Dej, care i-a dat pe mână în 1955 „Contemporanul”, a avut, după spusele lui însuşi, relaţii corecte. Asta nu l-a împiedicat, la începutul anilor 60, când Dej l-a mandatat să-l convingă pe marele dirijor Constantin Silvestri să se întoarcă în ţară, să-i sugereze acestuia că regimul nu-i oferă garanţia că va mai putea ieşi. Şi-a asumat, nu numai riscul de a nu-şi îndeplini misiunea, dar şi pe acela de a-l determina pe Silvestri să „aleagă libertatea”. Cu Ceauşescu n-a avut, practic, nici o relaţie. Ceauşescu e acela care i-a luat direcţia „Contemporanului”, două luni după „Tezele din iulie” 1971, trecându-l pe linie moartă, căci, politic, linie moartă era direcţia României literare. Ivaşcu se mefia de el. În anii 70-80, îşi făcuse cercul lui de prieteni politici, Zaharia Stancu şi Mircea Grigorescu, cât au trăit, şi George Macovescu, până la sfârşit. Cu ei se consulta de câte ori se simţea încolţit. Toţi fuseseră oameni de stânga, poate, mai puţin Grigorescu, fostul redactor-şef la „Timpul” lui Grigore Gafencu, în suplimentul literar al căruia l-a debutat pe Marin Preda. Macovescu şi Ivaşcu fuseseră, ei, comunişti. Dacă însă Ivaşcu n-a avut funcţii politice decât în 1947-1948, cînd a fost director la Direcţia Presei din Ministerul Informaţiilor, Macovescu a fost ministru şi membru în CC al PCR. Ambiguităţile lui au fost politice: i-a sărit în sprijin lui Ceauşescu în congresul partidului în care a fost atacat de un fost lider comunist, ceea ce nu l-a împiedicat să fie preţuit de scriitori, al căror preşedinte a fost între 1977 şi 1981, pentru felul în care şi-a apărat breasla de imixtiunile oficiale. Pe nici unul Ceauşescu nu-l privea cu ochi buni. Îi despărţea ideologia. Am relatat şi altă dată cum grupul lui Ivaşcu devenise aliatul obiectiv al scriitorilor cu vederi democratice. Eforturile oficialităţii de a dezintegra echipa de critici de la România literară s-au lovit de tenacitatea directorului. Un lucru asemănător l-au făcut Stancu şi Macovescu la Uniunea Scriitorilor. Tuturor li se imputa că nu fac politica partidului în funcţii considerate de partid. Activiştii culturali ai vremii aparţineau de generaţii mai tinere, fideli naţional-comunismului, şi care îi socoteau pe cei din grupul Ivaşcu stalinişti, când nu o coloană a cincia.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius