O rivalitate în presa românească
Primii ani ai tranziției postcomuniste au fost dominați în esență de rivalitatea dintre două cotidiane, „România liberă” și „Adevărul“ (fosta „Scânteie”, principalul ziar al Partidului Comunist Român), care exprimau de fapt principalele orientări politice existente în societatea românescă de după 22 decembrie 1989 (anticomunism, dorință de despărțire de vechiul regim, înclinație mai mare spre economia de piață, pe de-o parte, și preferința pentru o tranziție lentă, pentru statu quo și temporizare a schimbărilor, de cealaltă parte). „România liberă” în general s-a menținut în limitele unui anticomunism liberal, democratic, însă în paginile ziarului s-au vădit și naivități sau o ignoranță accentuată cu privire la trecutul precomunist. Cel mai la îndemână exemplu pare a fi raportarea necritică față de războiul dus de Ion Antonescu în Est, elogierea unui tip de anticomunism antidemocratic etc., fără a realiza că – în chestiunea reabilitării lui Ion Antonescu – se cade astfel în capcana manipulării operate mai ales din zona puterii FSN: un personaj istoric, ca mareșalul pronazist, era folosit pe post de berbece contra memoriei regelui Mihai I (în viață și gonit din țară la finele lui 1990), într-un context în care se punea din ce în ce mai mult pe tapet problema ilegitimității formei de guvernământ republicane.
Pe lângă „Adevărul”, galaxia presei Frontului Salvării Naționale (FSN) era completată de „Dimineața”, „Azi”, „Gazeta de București” ș.a. În genere, literatura istorică sau evocatoare a reținut că intelectualii s-au plasat de partea opoziției democratice și s-au manifestat în publicații precum „România liberă”, „Revista 22”, „Cuvântul”, „Contrapunct”, „Baricada”, „Expres”, „Expres Magazin”, „Tinerama” etc. Se cam uită astăzi că organele de presă ale puterii postcomuniste și alte publicații ale FSN au fost inclusiv spații editoriale în care și-au găsit locul și intelectuali precum Liviu Franga, Grigore Traian Pop, Ion Coja, Traian Gânju ș.a. Trusturi de presă apropiate de FSN au sponsorizat și publicarea de broșuri și cărți cu caracter denigrator, antimonarhic: de pildă, James Alexander Ginsborg, Dinastia de Hohenzollern ieri și azi, traducere din limba engleză de Anda Maxim, Editura „Jurnal de București“, București, ș1990ț. În plus, în funcții de decizie în anumite periodice s-au aflat personaje apropiate ale societății necivile (Stephen Kotkin) de dinainte de 1989. De altfel, un observator străin redutabil, istoricul britanic Dennis Deletant, a semnalat în mai multe rânduri că principalele pericole pentru România postcomunistă au fost: influența nefastă a moștenitorilor Securității (deghizați inclusiv în patroni de presă) și ai aparatului de partid, precum și revenirea populismului etnocratic (un amestec toxic de antonescianism, legionarism, național comunism și protocronism).
Între reglementarea normativă strictă și cumpărarea presei
Sub regimul ceaușist, Legea presei din 28 martie 1974 – care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliția secretă ca unealtă de șantaj – a fost considerată de către unii istorici drept un alt punct de ruptură (prima și singura lege de acest fel sub guvernarea comunistă). Poate nu era întâmplător că la momentul 28 martie 1974 Nicolae Ceaușescu s-a și proclamat președinte al RSR (cu eșarfă tricoloră și sceptru monarhic). Este interesant că, din punct de vedere juridic, formal, Legea presei din 28 martie 1974 a fost în vigoare până în 2012, fără însă a mai fi aplicată (prevederile ei erau oricum absurde și anacronice; într-un articol al legii se stipula, de pildă, că presa cultivă dragostea față de Partidul Comunist Român). Merită subliniat că, în special guvernările cu majoritate PSD (ex-FSN/FDSN/PDSR), au vehiculat ideea unei noi legi a presei (tipărite), iar mulți observatori independenți și-au exprimat îngrijorarea că un astfel de act normativ ar putea limita libertatea de exprimare, mai ales că și organele de control din zona presei audio-vizuale (CNA) vădeau o părtinire cenzorială semnificativă favorizând partidul hegemonic din postcomunismul românesc.
Sub guvernarea PSD a lui Adrian Năstase (2000-2004) s-a vorbit, pe bună dreptate, despre fenomenul de cumpărare a presei (scrise și audio-vizuale), prin masive și inutile sponsorizări de stat provenite de la regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat. În aceste condiții s-a produs o dramatică marginalizare a ziariștilor incomozi; în noiembrie-decembrie 2004 (momentul alegerilor generale) doar „România liberă” și „Evenimentul zilei” mai rezistau regimului de nuanță autocratică al premierului PSD care aspira la funcția de președinte al republicii. În tot acest timp, organizațiile profesionale s-au dovedit mai degrabă ineficiente și irelevante. Clubul Român de Presă, încă de la începuturile sale, a fost acuzat că este mai degrabă o asociere a patronilor și a directorilor de publicații, nu a jurnaliștilor simpli supuși presiunilor puterii sau a unei direcțiuni obediente politic.
Intelectualii și presa
Rând pe rând ziare cotidiane precum „România liberă”, „Curentul”, „Jurnalul național”, „Cotidianul”, „Evenimentul zilei”, „Adevărul” ș.a. au găzduit în paginile lor numele unor intelectuali publici în cadrul unor rubrici speciale de comentariu cultural și politic – Dorin Tudoran, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconschi, Sever Voinescu sunt doar câțiva dintre ei.
În general, până la urmă, mai devreme sau mai târziu, o diversitate de opinii politice, culturale, istoriografice și-a făcut locul în peisajul presei scrise, deși un soi insidios de cenzură nu a lipsit. Dintr-o experiență personală din 2007 am putut observa în cazul unui cotidian important amânarea și, în cele din urmă, respingerea de la publicare a unui material aparent neimportant care vorbea despre național-stalinismul autohton ivit în anii 1960; în fapt, materialul meu era o deconstruire a narațiunilor dominante despre Declarația din aprilie 1964, momentul așa-zisei proclamări a „independenței“ față de Uniunea Sovietică. Nu am putut decât să observ faptul că responsabilul de rubrică (editorul) își asuma aproape programatic poziții de reabilitare a (ultra)naționalismului românesc din diverse epoci istorice – cu recuperarea toxică pe linie antisovietică inclusiv a liderilor comuniști (Gh. Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu). Peste câțiva ani aveam să îl regăsesc pe editorul meu ca demnitar al statului român pe o poziție echivalentă cu a subsecretarului de stat; prin urmare, se pare că inclusiv sus amintitul act cu iz cenzorial căruia i-am căzut victimă a fost cumva o condiție a promovării politice într-un mediu care valorizează populismul etnocratic.
Declinul tirajelor și deriva morală
De la momentul 2005-2006 cotidianele au fost constrânse să acorde o mai mare pondere conținutului lor online, redând în mediul virtual, chiar dacă cu un mic decalaj, o parte semnificativă a articolelor din varianta pe hârtie. În paralel, tirajul presei scrise a cunoscut o scădere, uneori dramatică; în plus, mai ales începând din 2008-2009 presa tipărită s-a confruntat cu o altă sfidare venită din zona social media și mai ales a Facebook. Pare o provocare mult mai serioasă decât cea reprezentată de televiziuni în anii 1990 și nu este deloc exclus să asistăm la noi reduceri semnificative ale ponderii presei scrise/tipărite care se va muta în mod treptat în mediul online. În unele zone, standurile și tonetele de presă aproape că au dispărut din peisajul stradal.
De multe ori întreaga presă a fost decredibilizată de absența unui cod deontologic al ziaristului care să fie un referențial suprem. Revelațiile din ultimii ani provenite din arhivele CNSAS nu au ocolit nici mediile jurnaliștilor de marcă afirmați în comunism și în perioada postrevoluționară, deși întrebuințarea informațiilor trebuie gestionată cu prudență până la confirmarea lor din surse multiple.
Cert este că interesele politico-economice pernicioase ale patronatului – uneori meschine și nocive unui spirit democratic și concurențial – sunt fenomene întâlnite nu doar în România, ci și în Occident, cu marea diferență că în spațiul autohton nu există o democrație consolidată și nici mecanisme de reglare, de verificare și cenzurare a unei puteri ce poate deveni abuzivă. Astfel, o bună parte a presei, în loc să fie cea de-a patra putere în stat, a fraternizat în anumite ocazii cu mediul politic guvernamental. Lupta împotriva corupției din ultimul deceniu a lovit inclusiv zona patronatelor de presă scrisă dezvăluind adevărata identitate a acționarilor majoritari. A fost momentul în care cel puțin două ziare quality și-au pierdut orice busolă morală devenind pe față entități adversare ale societății deschise și ale statului de drept și adoptând diverse măști antidemocratice, „antisorosiste“, fie că a fost vorba de atacarea justiției independente, fie că și-au asumat orientări vecine ortodoxismului și naționalismului
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius