Câte ceva despre timp la sfântul Augustin

[altmariustotal catolic]

31 mai 2016 | DE 

ANTON ADĂMUȚ

https://www.mesagerulsfantulanton.com/content/cate-ceva-despre-timp...

Ce este timpul aşa cum apare el sufletului? Ce este timpul din punct de vedere omenesc? Iată de unde pleacă sfântul Augustin. El interiorizează temporalitatea şi, din corelat al lumii externe, timpul devine corelat al devenirii interioare.

Cine poate explica uşor şi scurt ce este timpul? Augustin e extrem de clar: „Ce este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. O certitudine există totuşi, căci „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar fi timp viitor, şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent”. Avem, aşadar: trecutul care nu mai există; viitorul care nu există încă; prezentul care, dacă nu ar trece în trecut şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi prezent, ci eternitate. Evident şi clar nu e nici viitorul, nici trecutul. De aceea nu putem spune că există trei timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul, ci unul singur, unul ce va privilegia prezentul. Aici este miezul teoriei lui Augustin despre timp: există trei timpuri: prezentul din cele trecute; prezentul din cele prezente; prezentul din cele viitoare.
 Aceste trei timpuri nu sunt nici mediu, nici durată şi nici timp obiectiv; ele sunt în suflet şi la lumină le aduce memoria care devine, la rândul ei, triplă:
– memorie prezentă despre cele trecute;
– memorie prezentă despre cele prezente (sau vederea celor prezente);
– memorie prezentă despre cele viitoare (sau aşteptarea prezentă a celor viitoare).

Numai în acest fel acceptăm că sunt trei timpuri.
     Să vedem altfel lucrurile. Timpul este întindere în trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. Trecutul şi viitorul formează marginile prezentului. Relaţiile dintre cele trei timpuri sunt:
– prezentul nu poate sta pe loc, nu poate fi liniştit, căci atunci ar fi totuna cu eternitatea, adică ar fi fără margini, dar el este mărginit;
– timpul ajunge să fie prezent prin dimensiunea lui curgătoare, prin ceea ce moare (trecutul) şi prin ceea ce se naşte (viitorul). Urmează că timpul nu e ceva făcut, căci tot ceea ce se face nu este făcut.

     Timpul poate fi perceput întotdeauna doar de suflet, care surprinde, prin intuiţie, cele trei dimensiuni fără ca el, sufletul, să fie în mod particular vreuna dintre acestea. Cum are loc „instantaneul” asupra timpului? Când sufletul priveşte prezentul, el posedă simultan, în memorie, trecutul şi, în aşteptare, viitorul. Dar marginile prezentului (celelalte două timpuri) sunt ele însele sesizate drept ceva prezent. Din cauza acestui prezent continuu, sufletul poate măsura şi compara cele trei tipuri temporale. Sufletul aşteaptă (viitor), este atent (prezent) şi îşi aminteşte (trecut).
     Timpul este şi nu este. Trecutul şi viitorul nu sunt nimic, iar prezentul nu durează. Nu putem concepe timpul ca având o realitate proprie şi nici nu-l putem compara cu eternitatea. Dumnezeu este etern, noi suntem supuşi timpului. Cert e că timpul nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost creată nicio creatură: timpul nu există decât dacă există realităţi create. Când Augustin deosebeşte timpul de eternitate spune: adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, pe când eternitatea o exclude. De aceea lumea nu a fost creată în timp, ci o dată cu timpul, adică nu există timp fără lucruri create. În Dumnezeu nu există nicio schimbare, deci nu există în el nici timp. Eternitatea este un acum absolut la care nu se adaugă nimic, căci orice realitate în acest acum se află reunită.
     Se vede limpede că Augustin se distanţează de ideea că lumea este eternă şi invocă pentru aceasta două argumente:
– nici o formă a timpului nu poate împărtăşi eternitatea cu Dumnezeu. Dacă discursul omului depăşeşte orizontul timpului, acest discurs devine lipsit de sens. Şi Augustin dă următorul exemplu: „Iată deci ce răspund celui care întreabă: «Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul şi pământul?». Dar nu dau acel răspuns pe care se zice că l-ar fi dat cineva în batjocură: «Pregătea gheena cea adâncă pentru cei care pun astfel de întrebări». Eu unul nu dau un asemenea răspuns. Pentru că eu aş fi răspuns cu mai multă plăcere aşa: «Nu ştiu», fiindcă de fapt nu ştiu”. Şi Augustin continuă, reluând problema în alt loc: „Dă-le, o, Doamne, puterea de a cugeta bine ce să spună şi de a-şi da seama că nu se poate spune «niciodată» acolo unde timpul nu există”;
– dacă lumea ar fi eternă, sufletul nu ar fi căzut (căci căderea în păcat este echivalentă căderii în timp). În eternitate, sufletul ar fi deasupra timpului, caz în care sufletul nu ar fi putut fi nici fericit, nici nefericit, întrucât fericirea şi nefericirea sunt impresii temporale ale sufletului.

     Pentru a doua oară Augustin se întreabă: ce este timpul? „Prin urmare, eu văd că timpul este un fel de întindere (extensie). Dar oare văd cu adevărat sau mi se pare doar că văd?” Soluţia devine: „timpul nu este nimic altceva decât extensie, dar a cui extensie este, eu, unul, nu ştiu, şi ar fi de mirare să nu fie extensia sufletului însuşi”. Se vede că Augustin mai practică o substituţie: la el, sufletul substituie şi preia funcţiile cerului anticilor, căci sufletul, este convins Augustin, nu admite niciun intermediar între el şi Dumnezeu.
     Despre trei instanţe temporale vorbim la Augustin şi în filosofia creştină, în genere. Pe scurt, este vorba de eternitatea lui Dumnezeu; de veac sau eon (timpul de dinainte de păcat) şi de timpul cu cele trei variante: trecut, prezent, viitor (timpul de după păcatul originar). Cert e că Dumnezeu nu a făcut lumea în timp, ci odată cu timpul, căci, dacă ar fi creat lumea în timp, timpul ar fi preexistat lumii, ceea ce deja este absurd. Timpul nu există decât dacă există realităţi create. Adevărata diferenţă dintre timp şi eternitate constă în aceea că timpul implică schimbarea, eternitatea exclude schimbarea, adică nu poate exista timp fără a fi şi lucruri create a căror mişcare succesivă să nu fie compusă din intervale mai lungi sau mai scurte, şi tocmai aceste intervale constituie ceea ce noi numim timp.
     Despre toate acestea şi încă multe altele vorbeşte Augustin în lucrarea Confesiuni, lucrare pe care o recomand cu multă căldură. Fiecare dintre noi are ceva de mărturisit.