Cât de pregătită pentru război a fost armata americană

[altmariusistoric2]

AutorProf. Ionel- Claudiu Dumitrescu

• http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pregatita-razbo...

S-a discutat mult despre starea forţelor militare americane în decembrie 1941 şi s-a ajuns la concluzia că SUA nu era pregătită de un conflict armat, că japonezii au realizat surpriza şi superioritatea aero – navală pe teatrul de operaţiuni din Oceanul Pacific, mai ales după atacul de la Pearl Harbor din ziua de 7 decembrie 1941. Aceasta a fost teoria elaborată de specialişti în domeniu şi de istorici reputaţi, restul fiind de domeniul teoriei conspiraţiei, adică lipsită de valoare ştiinţifică.

Oare să fie adevărată? Pare suspectă insistenţa cu care se repetă că n-a existat pregătire, dar trebuie să găsim argumente ca să nu fim consideraţi adepţi ai luptei pentru senzaţional. Minciunile propagandei pot fi demontate uşor prin studierea poziţiei navelor de război americane  în decembrie 1941. Apărarea americană a căzut rapid în 1941/1942 fiindcă n-a existat apărare. Vapoarele de luptă erau plecate departe de propriile baze şi acţionau ofensiv. De exemplu, crucişătoarele grele USS Tuscaloosa şi USS Wichita erau trimise în Islanda pentru a ataca navele de suprafaţă germane ce ar fi îndrăznit să mai execute raiduri împotriva cargourilor aflate în drum spre Marea Britanie. Se poate spune că erau prea slab dotate artileristic pentru a face faţă temutului Tirpitz. Tunurile de calibrul 203 mm n-ar fi făcut faţă blindajelor groase şi proiectilele germane de 380 mm ar fi fost devastatoare asupra structurilor uşoare. Conducerea de la Washington a avut grijă să asigure o superioritate în guri de foc şi au fost deplasate într-un port al insulei două cuirasate. USS Vincennes şi USSQuincy escortau un convoi cu trupe britanice ce se afla în drum spre Africa de Sud. Nu erau singure, ci erau protejate de distrugătoare echipate pentru lupta împotriva submarinelor. Nu era cam mult pentru un stat neutru? Alte distrugătoare erau deplasate spre insula Kalimantan, bogată în petrol. Aceasta nu era teritoriu american, ci făcea parte din posesiunile olandeze şi britanice.

us.jpg

Alte unităţi erau împinse în Filipine, aproape de bazele japoneze. Tot aici erau dislocate avioane B-17 capabile să atingă ţintele inamice din Taiwan. Alte 12 aparate erau destinate pentru prima linie, dar au ajuns doar până la Pearl Harbor în ziua de 7 decembrie 1941. Bombardierele strategice sunt excelente arme ofensive, dar au potenţial defensiv redus şi sunt extrem de vulnerabile când sunt amplasate în prima linie. Cele mai multe au fost nimicite rapid de avioanele nipone în decembrie 1941 din cauza vulnerabilităţii aerodromurilor. Orice informaţie raportată spre Tokyo nu putea să ducă decât la o unică soluţie: forţele americane se pregătesc de o agresiune prin aducerea de bombardiere strategice. Avioanele de vânătoare moderne erau defavorizate din cauza capacităţilor reduse de transport bombe. Aceeaşi situaţie era întâlnită la bordul portavioanelor, ceea ce va duce la pierderea unor unităţi preţioase din cauza insuficienţei protecţiei aeriene. Se paria totul pe ofensivă şi a fost necesar să fie trimise multe vapoare capitale în şantier pentru îmbunătăţirea apărării antiaeriene după asaltul nipon. Dacă un agent mai curios ar fi intrat discret în vorbă cu guralivii marinari americani, ar fi aflat că Filipinele au devenit un adăpost ideal pentru o mulţime de submarine din cele mai performante modele. Primul Război Mondial demonstrase cât de greu era să fie detectat un torpilor subacvatic şi că acestea joacă un minunat rol ofensiv împotriva cargourilor. Chiar şi tunul de la bord era suficient pentru scufundarea lentelor şi vulnerabilelor vase de suprafaţă. Chiar şi bastimentele militare puteau să aibă surprize extrem de neplăcute venite din adâncuri. Se observă că Japonia muta ofensiv, dar şi strategii americani realizau încă din timp de pace o încercuire a rivalului aflat în competiţie pentru hegemonie în Oceanul Pacific.

Dacă ne uităm pe o hartă a Oceanului Pacific observăm că aducerea de submarine la Manila nu putea să însemne decât un conflict cu imperiul nipon. Nu mai aveau unde să înainteze şi erau deja 29, însoţite de nave-bază. Situaţia era evidentă. Baza era perfectă pentru atac, dar situaţia a devenit dramatică după asaltul inamic. A fost nevoie să se replieze unităţile tocmai în porturile australiene, ceea ce le-a scăzut eficienţa tocmai când era mai mare nevoie de acţiuni în forţă, adică în prima parte a anului 1942. SUA a fost prea pregătită de război, dar acesta a debutat altfel de cum era planificat. Un critic ar putea să demonstreze că era prea puţin echipament în raport cu anii următori, dar comparaţia corectă se face cu totalul prezentului şi cu forţele inamice disponibile. Lupta pentru dominaţie mondială nu cunoaşte limite şi regulile dreptului internaţional sunt litere moarte în faţa forţei brute.