Câștig prin pierdere

[altmariustotal ortodox]

Lumea Credintei 29 iunie 2023

https://lumeacredintei.com/taine/castig-prin-pierdere/

Nu putem schimba mesajul Scripturii, nu îl putem ajusta după intuiția noastră. Putem doar să ni-l însușim și să-l transmitem mai departe, necosmetizat, fără omisiuni sau adăugiri. Cuvintele lui Hristos trebuie luate în seamă. Sunt mai importante decât oricare alte cuvinte. Chiar asta a vrut să spună, să ne promită fericirea veșnică celor ce Îl vom iubi total.

Sufletul nostru este o icoană în lucru. Trebuie să dobândim armonia fără de sfârșit, ferindu-ne de igrasia din jur. Pentru că Pictorul nu dă rateuri. Niciodată.

Poate că altora nu le place fularul nostru. Dar Dumnezeu găsește ceva ce să îi placă în noi?

Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul, scrie părintele Rafail Noica.

Chemările lui Dumnezeu nu sunt ca și chemările oamenilor! Când ne cheamă Dumnezeu, chemarea este irezistibilă, simți că te împlinește și nimic nu mai poate deveni prioritar în fața a ceea ce spune Domnul.

Apostolii, imediat, L-au urmat pe Domnul Hristos. Însăși chemarea aceasta îi va învăța ce înseamnă să fii slujitor, apostol, să pui mai presus de orice ține de lumea aceasta, să pui în prim-planul vieții tale slujirea și dăruirea ta pentru Hristos.

Chemarea de a-L sluji este pentru oricine. Important este să avem această determinare lăuntrică, această capacitate extraordinară de a-L urma pe Domnul fără nici o sincopă, fără vreo intermitență între voința noastră și ceea ce Domnul ne spune.

Acest pasaj al chemării ucenicilor la apostolat ar trebui să fie pentru fiecare, în primul rând pentru noi, slujitorii, ca o oglindă, ca o  lampă de control prin care să ne verificăm dacă avem aceeași promptitudine, aceeași rapiditate și eficiență în a-i răspunde lui Dumnezeu atunci când suntem chemați.

Ne întristăm pentru că nu dobândim sau pentru că pierdem lucruri palpabile, concrete, imediate. Dar acestea sunt exact piedicile pentru dobândirea fericirii veșnice. Atașamentul nostru nu este față de obiecte create, ci față de Creator.

Plătim un preț foarte mare pentru demnitatea supraomenească a chemării noastre. Ridicolul este întotdeauna atât de aproape de sublim. Diferența nu o facem noi, nici meritele noastre, ci puterea milostivirii divine. Cum să nu ne încredem într-o bunătate infinită?

Pentru păgâni, martirii creștini erau ridicoli. Pentru noi, ei au atins frumusețea sublimă prin jertfa totală, prin renunțarea completă la orice este lumesc, doar de dragul Mirelui lor Ceresc.

Sugestiile ispititorului sunt întotdeauna ridicole. Respingerea lor înseamnă păstrarea normalității și nedepărtarea de Sursă.

Cei care sunt serioși în chestiuni ridicole vor fi ridicoli în chestiuni serioase. Asta nouă ne sună, să nu ne tulburăm cu știri ridicole, ci să ne împrospătăm mintea și inima cu psalmi.

Dumnezeu ne dăruiește o inimă nouă, care nu face infarct niciodată. Nu există mai mult de atât. Poate totul și împarte totul cu noi.

Cei ce pierd totul (își pierd sufletul) se mulțumesc cu firimituri, dar cei care se aliază cu Biruitorul câștigă totul, nu doar o parte. E totul sau nimic, Biruitorul sau vrăjmașul, Raiul sau infernul. Îndemnul sfântului Siluan este reperul: Ține mintea în iad, dar nu deznădăjdui!

 

Care este cea mai mare pagubă provocată de păcat? Lipsirea de Dumnezeu. O pagubă imensă, vrednică de jale.

Mark Twain scrie despre păcat, dar ironic: Adam nu era decât om – asta explică totul. Nu voia mărul de dragul mărului, îl dorea doar pentru că era interzis. Greșeala a fost aceea de a nu interzice șarpele; atunci ar fi mâncat șarpele. Există un farmec în ceea ce privește interzisul, care îl face nespus de dorit.

Acum oamenii râd cu păcătoșii, pentru că nu vor să plângă cu sfinții, dar fiecare va răspunde pentru această alegere. De fapt, suntem mai păcătoși decât credem, dar și mai iubiți decât sperăm.

 

Peter Kreeft scrie despre șocul Iisus: Am păcătuit fără motiv decât o lipsă neînțeleasă de dragoste și El ne-a salvat fără motiv decât un exces de dragoste de neînțeles.

Biserica trebuie să sufere pentru a spune adevărul, pentru a arăta păcatul, pentru a dezrădăcina păcatul. Nimeni nu vrea să fie atins un loc dureros și, prin urmare, o societate cu atât de multe răni se zvâcnește atunci când cineva are curajul să îl atingă.

Vrem să fim mântuiți de nenorocirea noastră, dar nu de păcatul nostru. Vrem să păcătuim fără nenorocire, la fel cum fiul risipitor a dorit moștenire fără tată. Cea mai importantă lege spirituală a universului fizic este că această speranță nu poate fi niciodată realizată. Păcatul însoțește întotdeauna mizeria. Nu există nici o crimă fără victime și toată creația este supusă decăderii din cauza răzvrătirii umanității împotriva lui Dumnezeu.

Omul rătăcește prin furtuna de nisip a deșertului deșertăciunilor. Singura scăpare este să răspundă chemării cerești, precum Saul pe drumul Damascului, să nu mai caute cadavre și arestați, ci să se lase îmbrățișat de iubirea veșnică.

Vrăjmașul vrea să ne fure mântuirea, vrea să fure ceea ce am putea fi, trebuie să i ne opunem, să ne lepădăm de el.

Ca să Îl urmeze pe Iisus, discipolii au lăsat totul. Nu au mai fost atrași de nimic lumesc, atât de mare era puterea prezenței Lui în mijlocul lor.

Motivul pentru care mulți oameni din societatea noastră sunt anxioși și foarte stresați se datorează unui atașament nesănătos față de lucrurile asupra cărora nu au control.

Atașamentul este marele fabricant al iluziilor; realitatea poate fi obținută doar de cineva care este detașat.