Casa cu povestașe

[altmariuscultural]

Ioana PÂRVULESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 1010 din 17 august – 23 august 2023

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/casa-cu-povestase-2...

În copilărie aveam destui bătrîni în casă și toți bătrînii sînt povești pe două picioare. Adulții aveau un sac de griji urgente, iar grijile și oboseala omoară povestea. Dar măcar ascultau și ei cu plăcere poveștile bătrînilor, care, ele, omorau grijile.

Pe locul I în top era mama-mare, bunica maternă. Formată în spirit Belle Époque, avea o curiozitate care atingea toate domeniile, o interesau limbile universale, esperanto, limbajul surdo-muților și codul Morse, poate și pentru că în familia ei, la fel ca în orașul nostru, erau limbi diferite și simțea nevoia unei comunicări mai simple. Avea inventivitate și spirit practic, mereu își aranja camera altfel, așa cum un scriitor schimbă ordinea cuvintelor în frază, pînă o găsește pe cea mai bună. Ținea la armonie, la familie și la poveștile de familie. Cînd noi, copiii casei, mergeam la ea, mai ales dacă ne dădea vreo treabă, să scoatem oscioarele din păstrăvul pe care i-l pregătise lui tata-mare sau s-o ajutăm, cu diverse prilejuri festive, la pasta de pește sau la „turtulițe”, ne delecta și ne răsplătea cu povești.

Cînd eram foarte mici, mama-mare ne inventa povești fantastice, cu personaje care semănau și nu prea cu noi, fiindcă se dovedea că erau mai ingenioase, mai brave și mai generoase decît noi, dar și mai sprintene la săritura din realitate în lumea fictivă și înapoi. Putea prelungi o poveste la infinit, ca Șeherezada – și cred că ar fi scăpat și ea cu viață într-o situație analogă –, născocirile ei curgeau unele din altele așa cum îi curgeau desenele decorative din stilou, fără să fie nevoie să ridice penița de pe hîrtie, cu unduiri de alge, petale și frunze stilizate, simetrice. „Și? Și?”, o presam noi dacă încetinea ritmul din cauza vreunei preocupări culinare urgente, însă ea nu avea nevoie de imbolduri. Încheia povestea doar cînd, cu regret de ambele părți, trebuia să ne trimită acasă. Cînd am mai crescut, ficțiunea a fost treptat înlocuită de mama-mare cu istorii reale din mitologia familiei, mai ales despre cei care nu erau cu noi și nici pe pămînt, părinții ei, frații mai mari cu soțiile lor, colegii de școală și profesoarele, și prietenii de tinerețe.

Într-o zi, ne-am dat seama că, în timp ce mama-mare ne spunea mereu povești, tata-mare tăcea și ne-am ținut de capul lui să ne spună și el „măcar una, una singură!”. Ca să scape de gura noastră, a celor patru nepoți, ne-a spus o poveste despre cum a auzit el cînd era tînăr un cîntec ireal de frumos, în seara de Sînziene, care venea dintr-o poiană din Rîșnov și, cînd s-a apropiat, a văzut niște iele dansînd.

– Și? Și? am întrebat noi, pentru că ne captase atenția și din experiență știam că abia acum începea frumusețea.

Banalul, micuțul și, era semnul interesului, speranța continuării la nesfîrșit. Și era îndemnul nostru ca povestitorul să pună lemne noi pe focul poveștii, ca să nu se stingă încă mult timp. Dar focul lui tata-mare s-a stins pe loc:

– Și nimic, asta-i tot! Am plecat.

La mama-mare atîta dura numai prima frază. În plus, la tata-mare cele cîteva cuvinte fuseseră sobre, fără înflorituri, parcă era vorba de una dintre rețetele lui medicale. Am fost foarte dezamăgiți. Am descoperit astfel că unii sînt povestași din născare, alții nu – și pace bună! Dar povestea lui mi-a dat de gîndit, a crescut odată cu mine și i-am confecționat, de-a lungul anilor, mai multe continuări. Cea mai probabilă ar fi că ielele lui tata-mare erau fete din Rîșnov și că în poiana aia s-a întîmplat sau s-a ratat ceva.

Cealaltă bunică, paternă, care nu locuia cu noi, avea și ea povești una și una, doar că toate erau realiste, aveau umor și adesea autoironie. Maia avea și talentul de a imita diverse persoane, așa că în momentul în care relata ceva, cu dialoguri reproduse întocmai, ne prăpădeam de rîs și am fi ascultat-o, și pe ea, la nesfîrșit. De multe ori o puneam să repete o istorie pe care o știam în toate amănuntele, ea se supunea de dragul nostru și noi ne topeam de plăcere. Mai tîrziu, cînd am observat că verificarea unei cărți bune este s-o recitești de cît mai multe ori cu aceeași plăcere ca prima dată, mi-am dat seama că poveștile Maiei erau într-adevăr foarte bune.

Mama era tăcută și interiorizată, în copilăria mea, și afirma, apropo de cîntecul cu „nu e om să nu fi scris o poezie”, că, ba da, ea e omul ăla care n-a scris niciodată vreuna, în timp ce eu, de pildă, aveam deja un caiet plin. Îl moștenise mai degrabă pe tata-mare, deși despre atomi, molecule și procesele chimice vorbea fascinant, le dădea viață și limpezime. Dar mi-o amintesc citindu-ne cu poftă cînd noi încă nu știam literele, iar pofta asta se transmite. Mai încolo, în vacanțe, ne dădea să citim, uneori cu glas tare, cărți de aventuri în germană, ne pasam cartea de la unul la altul, cînd oboseam, iar apoi ne dădea cărți în franceză, atît de pline de suspans, încît ne obligau să le ducem pînă la capăt, chiar dacă încă nu stăpîneam încă bine limba. Era un truc și a funcționat. Tata, care citea mai mult decît mama, nu mai țin minte dacă ne povestea, însă jocul cu el era o poveste. Ne strecurase spiritul critic față de ce spuneam, de la el preluasem expresia „barbă” pentru minciună, cu semnul aferent al scoaterii unei bărbi lungi din bărbie și, cu cît mai lungă era barba, cu atît mai gogonată minciuna. Astfel am înțeles că și ficțiunile trebuie să fie adevărate, nu ca la baronul Münchhausen (ficțiune da, minciună nu) și nici azi nu-mi plac romanele falsificate, bărbile de la bărbia paginii.

Și la parter, unde trăiau strămătușa și soțul ei, și la familia verilor, din aceeași casă, existau povești de tot felul, cu spiriduși și mumuși, copii neastîmpărați și viteji, cu excursii pline de primejdii prin munții noștri și, ceva mai tîrziu, îndrăgostiri romantice, cu țări străine și oameni uimitori.

Generația noastră, a copiilor, a preluat de la cei vîrstnici obiceiul de a povesti, fiecare după puteri. Să spun curat că la această probă nu eu eram cea mai interesantă, frate-meu și verișoară-mea mă băteau de departe la arta născocirii, așa cum, mutatis mutandis, în familia bunicii, fratele mai mare îl bătea măr, la șah, pe jucătorul en titre, care a cîștigat campionate, a dat numele unei mutări, și Internetul dovedește că n-a fost uitat nici azi.

Nu știu de unde venea nevoia asta de poveste, la noi acasă. Știu doar că ne-a dat o conștiință de familie, ne-a legat unii de alții și ne-a colorat o copilărie în care n-aveam timp să ne plictisim, în care lucrurile reale și cele inventate dormeau în același pat. Cu siguranță că povestea ne făcea să trăim „o străveche plăcere universală”, cum spune Jean-Claude Carrière, că ne conducea unde voia ea, și „nu lăsa niciodată lucrurile în starea de la început”. Era la fel ca viața. Noi toți eram povești pe două picioare, unele aflate la început, altele la jumătate și destule pe terminate. Însă, în copilărie, toți păreau, toți păream fără sfîrșit. Pe-atunci nu știam că și poveștile pe două picioare se încheie. În decurs de doar un an, casa noastră a sfîrșit una după alta patru povești, între care și pe a tatălui meu, și, odată cu asta, am ieșit și eu din povestea cu povești a copilăriei.