Cărţi ignorate din faşă

[altmarius]

Cărţi ignorate din faşă de Gellu Dorian

http://www.romlit.ro/cri_ignorate_din_fa Cine sunt colegii mei? Evident toţi scriitorii români de azi. Aş fi tentat să spun. Şi aşa ar fi bine. Însă, la o primă ochire prin băncile vecine sau mai îndepărtate ale breslei, pot lesne observa că, deşi îl consider coleg pe scriitorul X, el nu mă consideră colegul lui pe mine.  Colegialitatea implică o astfel de relaţie reciprocă. Schismele într-o astfel de relaţie (cum este şi cea care defineşte prietenia) nu au ce căuta. Or auto-impusele grupări de elită (cum s-a văzut că este cea de la recenta întîlnire din cadrul Colocviului romanului românesc sau cele iscate de grupurile unor edituri care impun nume de romancieri de mare glorie fără ca aceasta să fi adus laurii definitorii autorului) fac tocmai această diferenţă între scriitori. Dacă eşti pe val, deşi valul este unul cu totul şi cu totul artificial, cartea ta este luată în seamă; se scrie despre ea de la centru, subit vin şi criticii din provincie să consemneze despre ea, în aceleaşi sentinţe, şi devii, cît de cît, colegul rîvnitului cititor profesionist care te ia în seamă. Astfel, privită prin această prismă, literatura română de azi pare a fi foarte săracă.  Nicolae Manolescu, un cititor profesionist de excepţie, constata, cu tristeţe, această sărăcie a literaturii române, în general, de la origini pînă în zilele noastre. Ceea ce o face atît de absentă în spaţiile culturale care contează. Într-un fel are dreptate, dar, în cea mai mare parte, nu, pentru că tocmai comoditatea instalată în rîndul criticii şi istoriei literare a făcut ca această falsă opinie să se încetăţenească şi criteriile de selecţie să fie şi ele pline de aceleaşi prejudecăţi.  Un alt mare scriitor român contemporan, Nicolae Breban, observînd şi el această lipsă de opulenţă a operelor literare româneşti, a lansat îndemnul să se scrie cît mai mult, indiferent cum, eliminîndu-se amenda dată grafomaniei, pentru a îmbogăţi acest patrimoniu al culturii scrise vii. El însuşi nu se mai poate opri din scris (făcînd-o la fel de bine de decenii la rînd), oferind cărţi după cărţi, tocmai din această pricină. Or, de la carte la carte, de la an la an, colegii lui Nicolae Breban s-au îndepărtat de cărţile lui, puţini fiind aceia care scriu despre desele lui apariţii editoriale. O fi mai puţin important Nicolae Breban, ca scriitor, or interesele grupurilor au dictat o astfel de schismă? Deşi chiar marele nostru romancier a stabilit la ultimul colecviu amintit al romanului românesc cine este în elita acestui gen şi cine este în afară ei: puţini înăuntru, foarte mulţi în afară. Chestiune ce pare a fi o vendeta la care s-au alăturat şi alţi amatori de astfel de tulburări ale apelor. Cred că nici una, nici alta. Ci evidenţa este că, mai mult ca oricînd, cărţile scriitorilor români (cei care contează – şi nu sunt puţini) s-au înmulţit, deşi, paradoxal, tirajele acestora s-au împuţinat. Tot paradoxal, dacă e să tragem o privire prin revistele literare, care, la rîndul lor, şi ele contează, comentariile despre aceste cărţi sunt şi ele mai mult decît preferenţiale: se scrie despre aceleaşi titluri aflate pe val, val şi el artificial precum, în special, sunt şi opiniile aceloraşi critici care provoacă vîntul ce ridică valul. De unde şi impresia, privind din afară (chiar dacă eşti critic şi istoric literar din interior), că avem o literatură săracă, fără opere care să o impună în afară. Dar literatura română, astfel privită, nu se impune nici în interior.  Normal ar fi fost, aici, să scriu acum despre o carte a unui coleg de-al meu. Scriu lunar de aproape douăzeci de ani despre cărţile debutanţilor editorial în poezie. Debutanţi pe care îi consider colegi. Unii dintre ei, în schimb, nu mă consideră coleg. Problema lor. Aş fi fost, desigur, tentat să scriu aici despre cartea lui Ion Mureşan. Sau despre cartea recentă a lui Ioan Es. Pop, mai ales că poetului, din cauza unor vechi ponoase, iscate acum conjunctural, dintr-o zeloasă atitudine morală, i s-au mai rărit colegii. Nu o fac, aşa cum nu voi scrie niciodată despre cărţile lui Dan Lungu, botoşănean de-al meu, acum pe val, or ale celuilalt botoşănean aflat pe val, Dan Sociu, despre care am scris la debutul său editorial. Deşi cărţile lor o merită cu asupra de măsură, fiind chiar mult prea mult comentate. Nici despre cărţile lui Petru Cimpoeşu sau cele ale lui Radu Aldulescu. Sau despre cărţile lui Filip Florian, ori Mircea Cărtărescu. Deşi mă consider coleg de-al lor. O fac alţi colegi, fără să se uite şi în afara acestui val, la cărţile altor scriitori, la care, personal, coleg bun fiind, mă uit cu admiraţie şi, din păcate, cu milă. Milă pentru că, din faşă, aceste cărţi sunt scoase în afara prezentului lor, la margine, ignorate, deşi nu o merită. Poate că numele unora dintre aceşti colegi nu spun criticilor literari mare lucru. Nici nu au cum, atîta timp cît nu sunt cunoscute. Şi asta dintr-un singur motiv – pentru că nu li s-au citit cărţile. Dau doar cîteva titluri de cărţi, fără să le spun autorul, cărţi care au trecut, de-a lungul anilor, prin faţa ochilor criticilor literari fără a fi citite sau foarte puţin remarcate de unii sau alţii prin diverse reviste, cu oarecare circumspecţie: Paznicul ploii, Greu de pământ, Viaţă mahmură şi neagră, Cucuta, Cumpăna, Poeme singure, Klara, Babette şi alte iluzioniste, Omphalos, În aripi de gală, Sau dincoace de Styx, Vinovat de clepsidră, Recurs la joc secund, Nelegiuitul amant, Aur şi iederă, Alte poeme, alte femei, Zilele mele de-apoi, Lacrimă neagră, ca să amintesc doar cîteva titluri de cărţi ale unor colegi scriiori din nordul atît de îndepărtat pentru unii colegi din îndepăratata capitală. Despre aceste cărţi aş scrie acum, fără să am vreun complex de inferioritate faţă de vreuna din cărţile colegilor amintiţi mai sus, aduşi cu insistenţă în faţă. Şi asta, din convingerea că, din păcate, literatura română, prin care-i stabilesc criteriile, de cele mai multe ori subiective şi părtinitoare, are foarte mulţi scriitori de limbă română care nu fac parte din lista atît de scurtă a scriitorilor români. În afara literaturii române sunt mai mulţi colegi ale căror cărţi merită aduse, dacă nu în faţă, măcar pe acelaşi raft, de unde, lesne, ar putea atrage atenţia celor care se plîng că nu au ce citi.  Priviţi prin cercurile lor, colegii scriitori din întreaga ţară – din Ardeal (cu centre şi ele izolate, închise, ca Braşov, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu, Satu Mare), ori Banat (cu centrul la Timişoara sau alte grupări la Arad, Deva, Hunedoara, Reşiţa sau Drobeta- Turnu Severin), Oltenia-Dolj (cu Craiova, Tîrgu Jiu, Rîmnicu Vîlcea), Argeşul (cu Piteşti) şi Dâmboviţa (cu Tîrgovişte), Prahova, cu Ploieşti, oarecum asimilat de Bucureşti, Moldova (cu sfera de influenţă Iaşi- Botoşani-Suceava-Piatra Neamţ, cu Bacăul şi Galaţiul, oarecum şi Focşani, dar şi cu scriitorii de peste Prut, de la Chişinău şi Bălţi – şi ei împărţiţi în elite şi sub-elite!, ori cei de la Cernăuţi), Dobrogea, cu Constanţa – sunt grupaţi în cercuri distincte, auto-susţinîndu-se prin revistele ce apar în aceste zone, ceea ce le dă celorlalţi colegi de la centru (peste condescendenţa afişată cu ostentaţie) un aer de suficienţă, atunci cînd este vorba de cuprinderea întregului areal românesc al literaturii, dovedindu-şi, în operele lor, de la istoriile literare deja cunoscute la cărţile sau cronicile publicate în reviste, incapacitatea de privire generală şi asimilare a tuturor valorilor autentice. Procentul este mult prea mare în defavoarea colegilor scriitori ignoraţi faţă de cel al colegilor aduşi în faţă chiar şi atunci cînd scot cărţi sub nivelul aşteptat. Nu este, desigur, un reproş ceea ce scriu aici, ci doar o tristă constatare, pe care am făcut-o remarcată nu o singură dată. Dar în zadar.