Théodore Margot

 

Francezul Théodore Margot a rămas până astăzi o figură miste­rioasă. Nu numai că nu este cuprins în Larousse – Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea, dar nici cele mai importante lucrări româneşti despre călătorii străini care au trecut pe la noi şi au scris despre Ţările Române (Al. Sadi-Ionescu, Bibliografia călătorilor străini prin ţinuturile româneşti, 1916; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, 1921; Prin Ţările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea, antologie de Simona Vărzaru, 1984) nu-l menţionează.
Există totuşi două referinţe despre cartea O viatorie în cele şapte­s­prezece districte ale României, scrisă în limba română de Théodore Margot. Cea dintâi este a lui Ion Muşlea, care în articolul Însemnările româneşti ale unui francez despre Muntenia şi Oltenia din epoca Unirii („Arhivele Olteniei”, nr. 35, ian. – febr. 1928) semnalează faptul că Margot ar fi venit în Ţara Românească înainte de anul 1838, de vreme ce în O viatorie... scrie (la p. 70): „... la 1838 petrecusem aici [Buzău] sărbătorile Crăciunului, pe care le vedeam pentru prima oară în România, sărbată într-un oraş episcopal”. Pe de altă parte, din dedicaţia făcută de Margot, în debutul cărţii, pitarului Constantin Slăvitescu s-ar putea deduce că ar fi fost pedagogul copiilor acestuia. Margot ar fi locuit o vreme la moşia Slăviteşti-Vâlcea a familiei pitarului, iar casa în care a stat francezul exista în 1928 cu numele... „casa neamţului”. Că Margot este francez se vede limpede nu doar după nume, dar şi din topica şi întorsătura frazelor sale, pentru că mulţi termeni sunt traduşi literal din franţuzeşte.
O a doua referinţă despre impresiile de călătorie ale lui Théodore Margot îi aparţine lui N. Iorga care, ulterior redactării volumului Istoria românilor prin călători, în articolul O descriere din 1859 a monumentelor Ţării Româneşti („Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, 1937, pp. 84-86) face o prezentare a cărţii, ferindu-se însă a da vreo informaţie despre Margot, scriind doar că este un francez, „altfel necunoscut”.
Capitolul România şi Oltenia s-a reprodus după Théodore Margot, O viatorie în cele şaptesprezece districte ale României, Bucureşti, Imprimeria C. A. Rosetti, 1859, pp. 11-28. Transcrierea cu litere latine a textului redactat în alfabet de tranziţie a fost realizată de prof. dr. Gheorghe Pârnuţă.
 

O viatorie în cele şaptesprezece districte ale României


Viatorie[1], Găeşti, Câmpulung, Nămăeşti, Cloşterul şi origina sa, Dragoslave, Rucărul, Dâmbovicioara, Valea Railui [sic], Besna Orăţiei, Cetatea lui Radu-Negru.

 

Pornesc din Bucureşti într-una dintre acele măreţe şi frumoase dimineţi din luna lui mai, atât de frecvente în mirifica [sic] ţară pe care doream atâta a o gira; şi care asemenea zile, după zisul popular, sunt totdeauna d-o ferice prevestire pentru viatorul şi viatoria. Dimi­neţi de primăvară, dulci şi bălsămite, vesele şi încântătoare, pă care românul ştie aşa de bine a le apreţui şi a le sărba în naivele sale cântări de ţară, începute mai toate cu o plăcută „frunză verde”, deli­cios tribut ce poetul se socoteşte mai întâi dator a-l plăti către natura însăşi şi apoi către celelalte fiinţe ce sunt subordinate puterii sale renăscătoare şi fermecătoare.

Din Bucureşti la Găeşti merserăm foarte iute; drumul nu are nimic însemnat care ne poate atrage luarea-aminte sau privirea.

Găeştii este un orăşel cam populat şi însemnat. Era odată capitala districtului Vlaşca sau Vlăşcii. Această numire a districtului îi vine, se zice, de la prefacerea numelui lui Flakku, general roman care coloniză această parte a Daciei. De-acolo, se zice iară, denumirea de Vlaku sau Volaku, dată locuitorilor din România de către unii populi europeni şi acea de la Vlakia sau Valakia relative ţării dincoace de Oltul, mare râu ce desparte acest frumos şi avut ţinut în România Mare şi România Mică.

În Găeşti se văd câteva case de oarecare aparenţă dară şi multe ruinate, abandonate fiind de către proprietarii lor, care se strămutară d-aici de când cu desfiinţarea sa de cap de district, la 1832 Găeştii fac un comerciu însemnat cu tutun ce este d-o bună calitate şi destul de stimat.

De la Găeşti la Câmpulung, drumul lungeşte frumoasele dealuri, sădite cu vii, ale Piteştilor şi ale Câmpulungului. Aceste dealuri sunt acoperite cu numeroase şi plăcute case, ce nu sunt locuite decât numai în epoca culesului de vii. Ele ţin un şir de mai o poştie.

Câmpulungul (în vechime Romula) este aşezat mai la poalele Carpaţilor, care erau de hotare cu Austria. Acest oraş îşi trage numirea din plăcuta şi desfătătoarea vale ce se întinde între munţii Mărcuşi şi Măţău, şi este capitala districtului Muscelul. Are un aer foarte curat şi mai cu seamă prea sănătos. Oraşul acesta se fondă de prinţul Radu-Negru, carele-şi aşeză într-însul scaunul noului său prinţipat, către anul 1290. Radu-Negru era duc al Făgăraşului şi al Amlaşului. El trecu munţii în capul unei grupe de cavaleri, atras de frumuseţile şi rodirea terito­riului, cât şi prin prevederea unui stat mai întâi şi mai putinte[2], ce curagiul său şi blânda sa administrare o şi întăriră, supu­nându-i de voie bună locuitorii ţării muntene, şi printr-aceasta se făcu domnitor peste ţările dintre Dâmboviţa şi Argeşul. Însă, mult mai în urmă supuse pe toţi locuitorii ţărilor româneşti şi se recunoscu de prinţ domnitor. Este dară socotit de făcătorul dinastiei române şi al prinţi­pa­tului actual, toţi istoricii se unesc a-l privi astfel. Domnia lui fu lungă (1280-1314) şi prin urmare avu tot timpul d-a o aşeza pe baze solide şi întinse.

Câmpulungul, prin poziţiunea sa, este un oraş din cele mai plă­cute ale României. Este bine clădit, are strade largi, drepte, foarte lungi şi potrivite în pavagiul lor, ornate de frumoase şi elegante case, de magazinuri d-o prea plăcută întocmire. Un mic canal, numit scheiul, trece în toată lungimea oraşului şi întreţine curăţenia stradelor. Sunt iară multe fântâni şi izvoare d-o apă foarte curată şi foarte sănătoasă; fântâna de la Crassan mai cu seamă e renumită. Afară din multe eclezii (biserici) de ritul ortodox, din care cea mai măreaţă este cate­drala lui Radu-Negru, Câmpulungul posedă şi o eclezie catolică servită de monahi din ordinul Sfântului Francisc şi care are venituri însemnă­toare în târâşuri, vii şi acareturi; o şcoală publică destul de spaţioasă şi prea frumoasă în clădirea ei, precum şi o mică bibliotecă, ce se află tot în acea şcoală.