Cardinalul Mauro Piacenza explică Jubileul Milostivirii (I)

[altmariustotal catolic]

29.10.2015, Vatican (Catholica) - Ce este Jubileul? Prin ce este diferit de cele celebrate de comunitatea evreiască în timpurile străvechi? De ce a proclamat Papa Francisc un An Sfânt Extraordinar cu tema Milostivirii? Și ce este Milostivirea? Ce înseamnă dezlegarea de păcate? Cine a dat Bisericii această putere? Și Milostivirea se aplică și necredincioșilor și credincioșilor altor religii? De ce a fost aleasă data de 8 decembrie pentru începerea Jubileului Milostivirii? La acestea și la alte întrebări a răspuns într-un interviu Cardinalul Mauro Piacenza, Penitențiar Major al Tribunalului Penitențeriei Apostolice.

– Ne aflăm acum în pragul marelui Jubileu Extraordinar proclamat de Papa Francisc. Puteți să ne explicați ce este un An Jubiliar?

– Un Jubileu este un timp „apocaliptic”, în sensul etimologic al termenului; adică un timp al „revelării” adevăratei Realități, a noii semnificații și valori pe care creștinii o conferă vieții umane, „timpului prezent”. În antichitatea evreiască, Jubileul consta într-un an, o dată la 50 de ani, deschis de sunetul unui corn de cerb, – în ebraică yobel -, în timpul căruia era așteptată această „noutate a vieții”, cu gesturi simbolice și concrete, un timp de odihnă pentru pământ, de restituire a pământurilor confiscate și de eliberarea a sclavilor. Cu toate acestea, doar în creștinism această odihnă, această reconciliere, această eliberare își găsește deplina și definitiva împlinire!

Într-adevăr, creștinismul – venirea lui Cristos în lume și în istorie, îmbrăcarea Fiului lui Dumnezeu în umanitatea noastră săracă – a conferit timpului o nouă valoare, o valoare infinită! După ce Dumnezeu a devenit om, a murit și a înviat, fiecare clipă a devenit o „ocazie” pentru o relație cu El, pentru o întâlnire vie și dătătoare de viață cu El și pentru a-i oferi Lui viața noastră. Așadar, Anul Jubiliar este un an în care timpul nostru, înțeles în sens cronologic, este oarecum „absorbit” într-o altă unitate de măsură, aceea a harului. Într-un An Jubiliar, Biserica, Mamă iubitoare, se străduiește să înmulțească „ocaziile de har”, în special cu privire la dezlegarea de păcate, prin Spovada sacramentală! Pentru a simboliza această intrare într-un timp de har special este realizat ritul de deschidere a Jubileului: deschiderea Porții Sfinte.

– Jubileul va începe în 8 decembrie 2015, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. De ce a fost aleasă această dată?

– Papa a dorit această dată pentru a celebra un eveniment deosebit de semnificativ din istoria mai recentă a Bisericii: încheierea Conciliului ecumenic Vatican II. Sunt multe roadele de har pe care Domnul le-a dăruit prin ultima adunare conciliară – ne gândim, de exemplu, la chemarea puternică la sfințenie a tuturor botezaților și la marea înflorire a mișcărilor eclesiale – dar mult mai multe sunt bogățiile cuprinse în textele sale, care cer să fie bine studiate, înțelese și primite în viața Bisericii. Pontificatele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, al Papei emerit Benedict al XVI-lea și al Papei Francisc sunt pătrunse de efortul de a promova receptarea corectă a textelor conciliare.

Mai mult, această dată „mariană” a începutului Jubileului ne invită să ne îndreptăm privirile și inimile asupra Neprihănit Zămislitei, Maica și Modelul Bisericii, pre-răscumpărată, prima mântuită în vederea meritelor viitoare ale lui Cristos, încă de la conceperea ei. Știm că întreaga Biserică și, în ea, chiar viețile noastre, sunt în mâinile ei, sub protecția ei, și prin „implorările ei omnipotente” așteptăm toate darurile de har atât de necesare astăzi, pentru a-l sluji pe Cristos, singurul Domn adevărat al cosmosului și al istoriei.

– Papa Francisc a dedicat acest An Jubiliar temei Milostivirii, care, de la început, a ocupat un loc central în pontificatul său. Ce trebuie să înțelegem prin acest cuvânt? Ce este de fapt Milostivirea și ce nu este?

– Ei bine, așa cum face Sf. Toma, începem prin a spune ce „nu este” Milostivirea. Milostivirea nu este toleranță oarbă, nu este justificarea păcatului și, mai presus de toate, nu este un drept. Milostivirea nu este toleranță, deoarece nu se limitează la a-l „răbda” pe păcătos, lăsându-l să continue să păcătuiască; mai degrabă, denunță deschis păcatul, și, tocmai în acest fel, iubește păcătosul: recunoaște că păcătosul nu este una cu păcatul lui, ci este mai mult; conduce acțiunile lui spre lumina adevărului, a adevărului întreg, și astfel îi oferă mântuirea. Astfel, Milostivirea nu justifică păcatul, în virtutea circumstanțelor socio-culturale, politico-economice sau personale care există, dar prețuiește atât de mult omul încât îi cere să dea socoteală de toate acțiunile sale, recunoscându-se astfel „responsabil” înaintea lui Dumnezeu. În cele din urmă, Milostivirea nu este un drept; nu poate fi considerată implicită nici în relație cu Dumnezeu nici în relație cu Biserica, slujitoarea Milostivirii Divine.

Acum ajungem la ceea ce este cu adevărat Milostivirea. Este înainte de toate o realitate vie și adevărată, neschimbabilă și pentru totdeauna, care vine să întâlnească suferința umană, printr-un mister de libertate absolută și divină, și „mântuiește” această sărăcie umană, nu anulând-o sau ignorând-o și cu atât mai puțin uitând-o, ci ocupându-se de ea „personal”. În splendidele celebrări din Săptămâna Sfântă care au loc în sudul Spaniei, ca și în multe alte locuri în care pietatea populară este ferventă, atunci când Cristos mort este dus în procesiune în afara bisericii, din mulțimea reculeasă în rugăciune adesea se înalță un glas emoționant de profundă pietate, care strigă: „Milostivire”. Vedeți, Milostivirea este o Persoană; este Cristos! – întrupat, mort și înviat. El dorește să împletească cu fiecare om o relație personală de adevăr și iubire, și toate acestea, care din perspectiva noastră de sărmani păcătoși ne uimesc și ne impresionează, se numesc „Milostivire”.