CARAGIALE BERAR (162 de ani de la naștere)

[Ionescu Ion]

Moto:

Iancu Luca Caragiale
Îți dă berea cu măsură.
Face și literatură…
Însă nu face parale.
( Cincinat Pavelescu)
Caragiale berar! Iată cea mai ingrată meserie a unui mare scriitor care a nemurit teatrul românesc. Putea să-și aleagă altă slujbă, dar cred că lui i-a plăcut ambianța „bodegii” unde vin toți miticii la o gură de vorbă, unde se toacă politica și se bârfește. Poate de aici au ieșit momentele, schițele și mofturile lui.
În asociație cu restauratorul și hotelierul Mihalcea, prin noiembrie 1893, Caragiale deschide o faimoasă berărie cu o existență însă efemeră. Această inteprindere puțin norocoasă a stârnit indignarea confraților care au reacționat violent, văzând condiția precară a unui mare scriitor silit de societate să-și câștige existența din meserii străine de vocația sa.
Primul care reacționează este Anton Bacalbașa care semnează un pamflet în „Adevărul literar” din 15/XI/1893 sub titlul „Caragiale berar”. Al. Macedonski, trecând peste atacurile din „Moftul român”(24.o1-23.VI. 1893) publică în „Românul” din 29 noiembrie 1893, un articol, deplângând situația socială a lui Caragiale. În „O scrisoare”, el face un adevărat rechizitoriu la adresa societății în care scriitorii ajung să se umilească atât de jos. Tot el în cronica ziarului „Naționalul” înfierează soarta lui Caragiale, ajuns în această situație umilitoare. Poetul satirizat în „Moftul român” îi propune lui Caragiale o întâlnire amicală pe teren neutru la bodega„Căpitanul”, în apropierea Cișmigiului în după amiaza de 29 mai 1903 pentru a se împăca.
Văzând că nu-i merge afacerea, Caragiale se desparte de Mihalcea și încearcă pe cont propriu să deschidă în mai 1894 berăria ” Bene bibenti” în centrul comercial al Bucureștilor pe strada Șelari. Caragiale cere tribunalului de Ilfov, secția comercială, în petiția cu nr.1514 din 16 mai 1894 să i se aprobe deschiderea afacerii:
Domnule președinte,
În conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor vin a vă face următoarea declarație.
Comerciul ce intreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L.Caragiale cu emblema „Berăria AcademicăBene Bibenti altă (sic!)sucursală nu am procurator m-am și căsătorit fără acte datate Rugându-vă să binevoiți a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onor. Trib.
Primiți vă rog asigurarea mea prea distinsei mele considerațiuni.
Semnează Caragiale.
Fac mențiunea că numai semnătura îi aparține lui Caragiale, restul scrisului cu această limbă încâlcită, cu cerneală violetă, redactată neglijent, este pesemne a vreunui grefier semianalfabet.
Succesul inteprinderii este încurajator. Gazetari, scriitori, actori își stabilesc acum locul aici la o halbă de bere și la lungi șuiete despre viața literară și politică din București și nu numai.
Cu experiența de acum, Caragiale se gândește că ar fi bine să-și deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar deveni rentabilă. Cu banii ce-i adunase, se asociază cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, cu optsprezece ani mai tânăr decât el, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra Burely și s-au hotărât să ia în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea lume multă, mai ales călători.
Intreprinderea a durat aproape un an, după care a fost părăsită, cu destule complicații materiale.
Anii care au urmat (1896-1897), deși nu e scutit de gesturi și aprecieri răuvoitoare, Caragiale și-a regăsit acel calm interior favorabil creației literare, publicând în ziare și reviste.
Pe 8 iunie 1899, Caragiale a trecut în slujba de registrator la Regia Monopolurilor Statului.
De altfel, fire nestatornică, Caragiale nu putea să se izoleze de oameni de unde-și culegea miticismele lui, fugea în excursii, când la Piatra-Neamț, pe la mânăstiri însoțit de prieteni, când la Sinaia, unde „filozofa” la nesfârșit cu „lelea Tinca”, zarzavacioaica, sau cu „Matheescu- Coloniale și delicatese” Pretutindeni scriitorul vânează tipuri, ticuri, reacții, limbaj, ca un fin psiholog.
În ziua când a fost pus pe liber de la Regia Monopolurilor, Caragiale a pus în vânzare primul număr din a doua serie a „Moftului român”.
După ce e pus pe liber Caragiale deschide „Berăria Cooperativă” în plin centrul capitalei în Piața Teatrului Național. Aici vadul era bun. Venea toată protipendada Bucureștiului, unde se discuta politică și literatură. Ultimul local condus de Caragiale a primit numele legendarului inventator al berii-„Gambrinus”, nume care dăinuie și astăzi în același local. D. Teleor i-a făcut în „Moftul român” următoarea reclamă:

Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga!

Devale la Gambrinus-
Cea mai frumoasă vale-
Te afli între teatru
Și între Caragiale.

Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.

În sala cu mese multe și canapele de catifea roșie așezate de-alungul pereților, „berarul” Caragiale își primea amicii cu voioșie. De anul nou 1902 scoate o broșură cu mitică pe care o distribui în local cu urarea: „Autorul roagă respectuos pe onor. Clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.”
Scârbit de viața din România el se exilează la Berlin, părăsind definitiv țara.
Glume primite cu grimase
● Când se întâlnea cu cei de la „Junimea” unde-şi citea piesele, glumea pe seama lui Alecsandri, care-l ura de moarte pe autorul „Scrisorii pierdute”, se certa cu Negruzzi şi îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.
● La un moment dat, în vârful carierei, i se cere un curriculum vitae. „Nu am, domnilor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. […] Şi să spun pentru ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de acum încolo se îngroaşe lucrurile mi-am zis: mai bine la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene…” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale).
● Avea o cultură uluitoare, citea enorm, scria greu, traducea din limba franceză şi se prezenta astfel: „Sunt copil de părinţi sărmani şi fără nume. Am fost […] un copil neastâmpărat, sămânţă de idriot (grec), vecinic doritor de alte orizonturi. (Opere, VII).
● După moartea tatălui său rămâne singurul sprijin pentru mama şi sora sa pe care le întreţine toată viaţa cu bani obţinuţi din ceea ce publică.
● „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricât de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.
Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun-simţ şi […] mă exprim, fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi comod. Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp şi fost sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia până să termin studiul dreptului.” (Opere, V, p. 467)
● „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri…[… ] Îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu mâhneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai şi.” (I.L. Caragiale, „Începem” ,1909)

Ion Ionescu-Bucovu