Caracter, cultura & credinta sau tineretea ca sansa

[altmariustotal ortodox]

Cu nu foarte mult timp in urma, la finele anului trecut, am tinut la Cluj o conferinta despre ce inseamna astazi identitatea unui tanar crestin. Insasi formula „tanar crestin” ridica un semn de intrebare. Nu este o contradictie in termeni? Poti fi tanar si crestin in acelasi timp? Sunt exuberanta tineretii si rigoarea credintei compatibile? Nu cumva, traindu-ti credinta, risti sa nu iti mai traiesti tineretea? Ei bine, in incercarea de a oferi un raspuns cat mai convingator, mi-am adus aminte de un indemn al fericitului de pomenire Mitropolit Bartolomeu. Intr-una dintre predicile sale din catedrala clujeana, avand ca tema cea mai frumoasa varsta a omului, acesta lansa un apel surprinzator, un mesaj neuzual pentru mediul bisericesc: "Voua, tinerilor, va zic: traiti-va tineretea!" Dupa o scurta pauza, coborand glasul si revenind la tonul grav, adauga: „Astfel incat, la batranete, sa nu va fie rusine.”

Cu alte cuvinte, ardoarea tineretii nu contrazice "arderea" duhovniceasca, atata vreme cat domina responsabilitatea si discernamantul, ceea ce inseamna, in aceasta interpretare, ca intensitatea nu este totuna cu excesul, asa cum nici buna dispozitie nu este tot una cu lipsa de sensibilitate. Revenind la intrebare, este posibil sa te bucuri de tinerete si sa fii atasat valorilor religioase? Da! Cu conditia intreita de a-ti forma caracterul, de a acumula cultura si de a aprofunda credinta. Sa le luam pe rand.

Caracterul sau virtutile in cotidian

Caracterul este pentru om ceea ce reprezinta adezivul pentru fatada cladirilor. Urmand logica acestei metafore nu foarte romantice, dar cu atat mai usor de inteles, calitatea slaba a adezivului duce la faramitarea a ceea ce ar fi trebuit sa fie „coaja” sau „scoarta” unui imobil. Caracterul este tocmai invelisul comportamental care protejeaza substanta biologica a persoanei umane, potentand-o si infrumusetand-o. Un om fara caracter este, ducand la capat metafora, asemeni unei case netencuite: golasa, vulnerabila, inestetica, neispravita. In alti termeni, depasind sfera materialelor de constructie, necesitatea formarii caracterului, inclusiv prin corectarea unor tendinte sau chiar apucaturi, este pe cat de la sine inteleasa, pe atat de neglijata.

Unii parinti cred ca sunt pe calea dreapta daca odrasla lor invata bine. Or, a fi bun la invatatura nu inseamna mereu si posedarea calitatii generice a bunatatii. Poti lua note mari prin ambitie, invidie, agresivitate, ignorarea colegilor si concentrarea exclusiva pe scopul propus. In astfel de cazuri, succesele sunt platite cu tot atatea defecte. Necorectate prin educatie, ele se transforma in metehne pe care doar asperitatile vietii le mai pot eventual indrepta. Mai ales in mediul concurential de azi, unde se pune accentul, nu de putine ori strict retoric, fara acoperire in maniera de decizie, ca cel mai bun invinge, primeste o bursa, un post sau avanseaza, este cruciala plamada caracterului maturului in devenire, ce se face din aceasta, cum este modelata si cum, luand forma, este intarita.

Functia modelatoare a scolii nu poate fi indeajuns scoasa in evidenta. Ceea ce spunea Parvan despre rolul primar al universitatilor, acela de a scoate nu oameni de stiinta, ci oameni de caracter, prima nefiind capabila fara cel de al doilea, se aplica intregului parcurs formativ. Concret, un om de caracter nu va fura, plagiind, nici minti, falsificand rezultatele de laborator, nu va cultiva si nici tolera impostura, va fi capabil sa lucreze in echipa, sa se bucure de excelenta altuia si sa isi vada limitele, acceptandu-le si depasindu-le in acelasi timp. Toate acestea nu sunt simple „metode” sau „procedee”. Nu se regasesc in manualele de cercetare stiintifica din simplul motiv ca sunt trasaturi de caracter. In lipsa lor, tot ceea ce este mai rau devine posibil: abuzul, delirul orgoliilor, dusmaniile distructive. Ororile de pe campul de lupta, cu alte arme, dar cu efecte similare, se muta in scoala, la locul de munca, in firma, organizatie sau breasla, invadand spatiul public, otravind atmosfera si facand imposibila distinctia elementara intre autentic si fals, intre merit si hotie. Iata de ce, foarte pe scurt, este atat de important caracterul, adica, in alti termeni, traducerea cotidiana a virtutilor.

In fapt, traditia spirituala a Ortodoxiei, de la exemplul ascetilor din desertul egiptean, in secolul IV, la acela al marturisilor lui Hristos din temnitele comuniste, in secolul XX, nu pune deloc intamplator problema constructiei omului interior. Asa ajungem iarasi la metafora de inceput: daca este adevarat ca o fatada de proasta calitate afecteaza pe termen lung cladirea, lipsa stalpilor de rezistenta o darama de-a binelea.

Cultura sau "reteta" omului intreg

Cat priveste cultura, aici ne confruntam cu doua sensuri complementare. Primul priveste cultura religioasa ca atare, iar al doilea se refera la intelesul mai larg al culturii, fara atribut. Urmare nemijlocita a perioadei comuniste si a ateismului, pentru unii dintre contemporanii nostri, chiar importanti lideri de opinie, este un titlu de glorie afisarea ignorantei intru cele sfinte.

Cum, insa, marile fapte de cultura ale umanitatii, indiferent de aria geografica sau de limba, sunt legate mereu de sacru in general, a refuza (re)cunoasterea acestuia si a pretinde calitatea de intelectual in acelasi timp este o flagranta contradictie in termeni. As merge mai departe si as afirma ca inclusiv pentru cei care nu cred, din orice motiv, cultura religioasa are un regim cognitiv de obligatie. Cum poti sa il intelegi pe Homer fara mitologia greaca? Sau pe Dante sau pe Michelangelo fara teologia catolica? Sau pe Bach fara Reforma? Sau pe Dostoievski fara Ortodoxie? Cum sa ai acces la universul subcontinentului indian fara o minima familiarizare cu panteonul zeitatilor de tot felul? Cum sa pricepi specificul american fara originile spirituale ale colonistilor lui? In aceasta rezida, in putine cuvinte, complementaritatea dintre cultura religioasa si cultura pur si simplu. Cultivarea rupturii dintre ele face posibila, de exemplu, una dintre cele mai stupide referinte la Biblie care, afirma unii cu mult patos, ne porunceste taios „Crede si nu cerceta!”, fiind incapabili sa ne indice locul exact, cartea si versetul.

Pentru ignorantii vocali, aceasta formula este tocmai buna sa „fundamenteze” opinia potrivit careia omul credincios este incapabil de cunoastere. In ciuda unei asemenea caricaturi grosolane, nu este mai putin adevarat ca pentru nu putini membri ai comunitatii noastre religioase relatia dintre credinta si cultura are, bland spus, un caracter problematic. Foarte direct si simplu formulat, intr-o anumita optica, existenta uneia o face relativa pe cealalta. Cine are fir direct cu cerul se poate dispensa de biblioteci, arhive, ateliere si laboratoare. Mai mult chiar, excesul de cultura poate duce, asemeni patologiilor de supradozaj, la tranchilizarea credintei. Robustetea inclinatiei mistice pare sa fie direct proportionala cu precaritatea bibliografica.

Involuntar, necunoasterea, inclusiv in ipostaza ei agresiva: prostia, este ridicata la rangul unei virtuti stranii. Se uita aici prea repede caracterul real intelectual, in ciuda originii sociale de regula modeste, al ucenicilor Mantuitorului, faptul ca peste jumatate din Noul Testament este format din dialoguri si scrisori, adica din doua genuri ale transferului de cunoastere. Se mai uita la fel de usor ca Sfintii Parinti ai primelor secole crestine au reusit performanta convertirii deopotriva a inimilor si mintilor celor formati in cultura Antichitatii tarzii. Intalnirea, pe alocuri conflictuala, dintre Evanghelie si cultura epocii a fost una dintre cele mai fertile sinteze produse candva. Inclusiv in plina modernitate, constitutiv rezervata fata de religie, daca nu fatis impotriva ei, avem dovezi ale acestei fertilitati de durata.

Ar fi suficient sa amintesc antropologia biblica, baza constructiei juridice si culturale a drepturilor omului, in centrul acestora stand demnitatea fiintei umane. Sau impulsurile de etica sociala venite dinspre Catolicism si Protestantism, dar din ce in ce mai mult si dinspre Ortodoxie. Adunand la un loc firele demonstratiei, cred ca e limpede ca acumularea unei culturi pe masura caracterului este treapta catre credinta propriu-zisa, ca tanarul in formare le poate cultiva pe toate trei in acelasi timp. Ca, de fapt, aceasta ar fi "reteta" unui om intreg.

Alo, Doamne? Eu sunt!

Ce inseamna sa aprofundezi credinta? Este aceasta asemeni unui lac pe care, daca ai curaj, il poti cunoaste coborand dincolo de limita unei scufundari sigure? Este adancimea criteriul sigur al profunzimii, stiut fiind faptul ca, inaintand in jos, ajungi sa nu mai vezi nimic, apa fiind din ce in ce mai tulbure? Sau trebuie sa mergi in sus, pe verticala, din inaltime in inaltime, pana acolo unde aerul devine irespirabil? Greu de raspuns. Si da si nu. Inainte de toate, prin credinta nu ar trebui sa intelegem un obiect achizitionat definitiv, intrat irevocabil in patrimoniul nostru. Luata ca bun, credinta nu are cum sa fie buna. Ea nu se cumpara, nu se imprumuta, nu se sterge de praf, nu se depoziteaza in garaj. Pentru ca miezul acesteia este alcatuit dintr-o intalnire, mereu reluata, in ciuda pauzelor care vin exclusiv dintr-o parte, mereu continuata intre noi si El. Altminteri spus, asa cum nu obosea sa repete Parintele Staniloae, credinta se manifesta in comuniunea dintre persoane, dintre creatura si Creator, dintre „pamant” si „cer”, doi termeni indicand un alt tip de geografie, spirituala. Chiar daca este sihastru in munti, adica aparent de unul singur, crestinul are o vecinatate, un interlocutor: suna zilnic, prin rugaciune, la telefonul lui Dumnezeu. Si, evident, i se raspunde.

Uneori, legatura este slaba, abia daca se mai poate auzi ceva. Acestea sunt momentele de impas, de oboseala sub povara pacatelor. Nu mai suntem in „zona de acoperire” sau, mai grav, ni s-a terminat bateria. Sunt clipele in care, la alta scara si din cu totul alte motive, omul face in felul sau experienta abandonului, intreband asemeni lui Hristos pe cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani? Adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai parasit?” (Matei 27, 45). Frumusetea credintei rezida in faptul ca la asemenea interogatii dramatice exista intotdeauna un raspuns. Iar acesta este, trebuie sa recunoastem, neasteptat si spectaculos: asa cum pacatului, constientizarii si marturisirii lui, ii urmeaza iertatea sau singuratatii ii urmeaza comuniunea, mortii ii urmeaza Invierea.

Cand totul parea pierdut, cand in fata noastra era un zid, se deschide o usa. Ei bine, aceasta dinamica de la deznadejde la speranta, de la nestiut la stiut, de la limita la libertate, de la moarte la viata reprezinta esenta mesajului Bisericii de doua milenii incoace. Receptarea acestuia nu este, intr’adevar, mereu usoara. Limbajul bisericesc, „popesc”, slujbele, simbolurile, icoanele, arhitectura, vesmintele, gesturile, cantarile, impulsurile olfactive, lumanarile – toate la un loc formeaza o lume pe care, tanar fiind, nu ai cum sa o intelegi de la inceput. Dimpotriva. Multe iti raman o vreme ascunse, unele chiar te intriga, ca sa nu mai vorbim de experienta, pe alocuri traumatizanta, a contactului cu cei care se fac, asemeni noua, purtatori vremelnici ai credintei, „babele” si „mosii” cu ale lor ticuri si comportamente. Dar chiar si acest dialog nedeclarat dintre generatii confirma faptul ca Biserica este un spatiu al miscarii permanente, contrar impresiei de imobilism pe care o au majoritatea celor care se multumesc sa priveasca doar din exterior.

Comuniune si dinamism, iata cele doua trasaturi care nu pot epuiza credinta si care, luate ca atare, sunt in ultima instanta atributele generatiilor aflate la inceput de drum. Argument in plus de a fi tineri crestini si de a trai, pana la adanci batraneti, tineretea Crestinismului.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro