„Car cu boi”, ilustrarea unei lumi idilice

[altmariusart]

AutorDan Rădulescu

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/car-boi-ilustra...

Pictura „Car cu boi”, realizată în anul 1897, atunci când Grigorescu se afla deja în plină maturitate artistică, se află inclusă în expoziția de bază a Muzeului memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina.

Tema carului cu boi ocupă un loc central în opera grigoresciană: dintr-un total de aproape 3.000 de lucrări, ce includ și partea de grafică, ea însumează aproximativ 300 de reprezentări sub diferite forme. Pictată în ulei pe lemn, având dimensiuni medii, de 24/44 centimetri, tabloul este semnat jos, în dreapta, cu roșu, cu numele autorului, alături de care se regăsește anul execuției, sub forma ultimelor două cifre (18)97. Un peisaj colinar, plin de vegetație, este întretăiat de un drum de pământ. În prim plan, dispus ușor oblic față de privitor, un car tras de doi boi pare că înaintează dincolo de marginile lucrării. În urma lui se pierd în zare alte care cu boi. Pensulația este una largă, cu tonalități calde, specifice unei zile de vară. Cromatic, predomină nuanțele de verde, diluate cu tonalități de galben și alb, cărora li se adaugă brunurile.

nota_1_atelier1918.jpg

Ultimul atelier al lui Grigorescu, reprodus în George Oprescu, Nicolae Grigorescu. Maturitatea și ultimii ani (Editura Meridiane, București, 1970)

Un joc cromatic pe retina privitorului

Tabloul a fost din start conceput pentru un spectator ce-ar trebui să-l privească de la o oarecare distanță: tușe care alternează ca dimensiuni, apăsate acolo unde culoarea se accentuează, sugerează materialitatea unui peisaj specific lumii rurale a străbunicilor noștri. Orizontalelor prelungi ale peisajului le corespund verticalele scurte ale carelor cu boi, compoziția fiind astfel cât se poate de echilibrată din punct de vedere dinamic. Toate acestea creează, la rândul, lor un adevărat joc cromatic ce-și are finalitatea pe retina privitorului contemporan și, de ce nu, în sufletul acestuia: ilustrarea unei lumi idilice, astăzi dispărută. Animalele dispuse în tandem trag, înjugate, un car cu fân, unde, pe o parte, în stânga, este dispus un personaj anonim, îmbrăcat în straie populare, cu chimir la brâu și pălărie cu boruri largi.

Scena a fost în mod clar lucrată în plein-air, tehnică pe care Grigorescu și-o însușise de-a lungul șederii la Barbizon. De altfel, mulți dintre viitorii impresioniști, membri ai curentului cu același nume și care au revoluționat întreaga pictură mondială, provocând mutații în crearea și înțelegerea actului pictural cum numai în Renaștere se mai întâmplase, vor fi petrecut și ei un timp însemnat în luminișurile pădurii de la marginea Parisului.

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”, secție a Muzeului Județean de Ară Prahova „Ion Ionescu Quintus”, găzduiește astăzi o importantă colecție de artă, ce nu se rezumă numai la tablourile maestrului, ci cuprinde și o întreagă serie de obiecte personale ale acestuia, colecționate de-a lungul vieții și a peregrinărilor sale europene. 

muzeul.jpg

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”

Retras la Câmpina în ultimii săi ani de viață, între 1904 și 1907, alături de familie, soția, Maria Danciu și fiul, viitorul ceramist Gheorghe Grigorescu, artistul își va amenaja aici ultimul său atelier. Locuința a fost construită chiar de el, având ca model casa bunului său prieten, Alexandru Vlahuță, de la Dragosloveni, însă, un incendiu devastator, din 1918, chiar la sfârșitul Primului Război Mondial, o va mistui aproape în întregime. O bună parte a obiectelor au putut fi totuși salvate, ceea ce a făcut posibilă crearea expoziției de bază. Reconstrucția casei s-a făcut cu ajutorul arhitectului câmpinean Nicolae Popișteanu și sub îndrumarea fiului artistului și a ucenicului acestuia, sculptorul popular Nicolae (Nae) Goage, între anii 1954-1955, pentru ca Muzeul să fie deschis publicului începând cu anul 1957. Astăzi, Muzeul este amenajat respectând în bună parte arhitectura vechii case, cu un atelier de mari dimensiuni, o sufragerie și bibliotecă la parter, iar la etaj existând un hol de primire, dormitorul artistului și o sală destinată expozițiilor temporare.

Programul de vizitare este de marți până duminică, între orele 9.00:17.00, iar contravaloarea biletelor este de 8 lei pentru adulți, 2 lei pentru elevi și studenți; grupurile beneficiază de reducere.

nota_3_parterul_colectia_melania_goage.jpg

Parterul muzeului, probabil în anii 1975-1958. Fotografie inedită provenind din colecția Melania Goage

[Șurubaru Adrian]

Nu era tocmai o lume "idilică" în pictura lui Grigorescu, era chiar o realitate, România avea o viață aproape îmbelșugată pe la sfârșitul secolului 19, până în preajma primului război (Marele Război) și asta în primul rând datorită bunelor relații comerciale cu Germania și Austro-Ungaria. Atunci s-au construit minunile de palate ale Bucureștiului și de altfel cam în toată țara. Aproape fiecare oraș își clădea Primăria, Tribunalul, minim un liceu, o gară, toate de mari arhitecți români, ridicate pe agricultură, deoarece "talpa țării" ducea în continuare greul economiei românești. 1907 a fost inevitabil, situația era într-adevăr insuportabilă, iar rezolvarea cu plutoanele de execuție ale lui Averescu (și Antonescu, tânăr pe atunci), n-a putut pune capăt nemulțumirilor. Colac peste pupăză, în acea perioadă ungurii căutau tot mai insistent să maghiarizeze pe românii ardeleni, situație ce nu putea duce decât la atașarea prin Brătieni de Antantă, rupându-se de Triplică. Mulți au considerat pe români trădători, întrucât Carol I făcuse un pact secret cu neamul lui că se va alătura Germaniei, deși el declarase sus și tare la sosirea în țară că de atunci încolo el va fi român! Nu numai că a încheiat un tratat secret, dar a ignorat faptul că România era o monarhie constituțuională! Cu alte cuvinte, greșeala a aparținut lui Carol, nu România a trădat, și a fost meritul personal al lui I.C. Brătianu că a știut să impună Antantei intrarea în război cu condiția de a fi ajutată să aducă Ardealul la Patria-Mumă, dorință milenară a întregii Românii...A urmat un dezastru de nedescris pentru România, dar Ardealul și Basarabia readuse acasă au mai înmuiat din necazuri, pricinuite inclusiv de Antantă, care cu greu a recunoscut pagubele suferite, multe ignorate de-a binelea...Din sondele și rafinăriile Prahovei de exemplu, s-au primit despăgubiri doar parțiale, și după îndelungi controverse și tergiversări. Cum naiba se face că noi suntem mereu păgubași, și tot noi suntem acuzați, ba de trădare, ba mai știu eu de ce?!...După al doilea război am fost acuzați din nou de nemți că am trădat și am întors armele, ca și cum dacă ei rupseseră rândurile în debandadă noi, prost înarmați și aprovizionați (constant ignorați de ei) am fi putut rezista în fața puhoiului sovietic!...  

[Șurubaru Adrian]

Grigorescu a fost dâmbovițean, Hasdeu a fost cernăuțean, Iorga a fost botoșănean, însă toți trei au iubit minunata Prahovă, primii doi Câmpina, cel de-al treilea Valea Teleajenului, tot în același județ (lui Carol i-a plăcut mai sus, unde a înființat orășelul Sinaia, viitoare perlă a Carpaților; de Caragiale nu spun, pentru că Haimanale erau pe atunci tot în județul Prahova).

[altmariusliterar]

Dupa cum cred ca ati observat, acest blog preia articole relevante din presa culturala pe care le promoveaza peste hotare. Acest articol reda opinia unui colaborator al revistei Historia, care a considerat "o lume idilica":, cea a Romaniei secolului XIX. Ca nu a fost idilica, o stim, si in general in partea aceasta a Europei au existat mai mult probleme decit "idile"... 

[Șurubaru Adrian]

Probabil autorul a intenționat să spună "pastorală" în loc de idilică...

[Șurubaru Adrian]

Un colaborator al revistei Historia neapărat ar fi trebuit să cunoască situația din România lui Grigorescu, cu atât mai mult sensul cuvintelor (și nu vreau să fiu răutăcios, dar am mai întâlnit cazuri, nu numai în presa română - probabil graba scade ceva din atenție)...