de Rod Dreher
https://reactionarii.home.blog/2019/05/19/capitalismul-justitiarist...
Pont: ori de câte ori auzi pe careva din management vorbind despre „diversitate” și „incluziune”, poți fi sigur că urmează să auzi o argumentație pentru crearea unei comunități care să fie mai uniformă ideologic și mai exclusivă ideologic.
Un cititor mi-a trimis neoficial niște documente interne ale unei mari corporații multinaționale, în care se vorbește despre un program destinat angajaților pentru crearea unei culturi organizaționale bazate pe Diversitate și Incluziune. Nu am voie să citez din documentele respective și nici să identific compania în cauză, așa că voi fi cât se poate de delicat în ceea ce descriu aici, ca să onorez cerința cititorului meu de a fi discret cu privire la persoana sa. Cititorul meu a spus:
Se confirmă ce spuneai tu de la bun început. Ai perfectă dreptate în privința „totalitarismului soft” care urmează. Deja se întâmplă și chiar a început să ia viteză.
După părerea mea, documentele sunt de-a dreptul șocante, pentru că știu la ce mă uit. E sută la sută ipocrizie de Resurse Umane, pură și neprescurtată. Ceea ce e cel mai uluitor — cu adevărat uluitor — este că se referă în totalitate la a-i obliga pe oameni să accepte și participe la o revoluție culturală, prin redefinirea scopurilor și metodelor revoluției drept „propice rezultatelor economice” și dându-le angajaților posibilitatea să se arate virtuoși.
Programul acestei companii anume este mult mai sofisticat și mai meticulos alcătuit decât orice altceva am văzut până acum. El este totalitar în sensul că se circumscrie aproape tuturor aspectelor vieții din companie. Din lectura acestor documente, ai zice că scopul companiei este acela de a modela principiile culturale și comportamentele angajaților săi. Nu glumesc deloc: e ca încercarea unei organizații bisericești de a-și catehiza și disciplina angajații în conformitate cu adevărata religie și, ca parte din această muncă de disciplinare, îi îndeamnă să facă pe polițiștii cu propriii colegi, pentru a-i depista pe eretici. Ba chiar le dă angajaților instrucțiuni cum să desfășoare „ședințe de luptă” între colegi, ca să smulgă din rădăcină falsele credințe care subminează Diversitatea și Incluziunea.
Deși totul este formulat în jargonul entuziasto-aplaudac specific departamentelor de resurse umane, e limpede că firma încearcă să-și dreseze oamenii cum să se urmărească unii pe ceilalți în căutarea semnelor de dizidență și îi încurajează să se toarne reciproc. Incredibil! STASI-ficarea locului de muncă american! Iar programul îi instruiește pe angajați să se gândească la Diversitate și Incluziune și să vorbească despre Diversitate și Incluziune, în tot ce fac. Serios, chiar așa! Dacă eu aș fi angajat acolo, chestia mi s-ar părea complet intimidantă. M-aș întreba în permanență dacă nu cumva sunt monitorizat de colegii mei și judecat pentru că nu manifest suficient devotament față de Diversitate și Incluziune. Aș fi mereu atent la ce spun, dar mi-aș face griji și pentru ce nu am spus. Aș fi cu nervii la pământ.
Din nou vin și spun: nu voi da numele companiei în cauză și nici detalii concrete despre program, care ar putea să-l facă identificabil. Sunt foarte sigur că tot ce am spus aici descrie cultura organizațională internă pe care și-o construiesc multe corporații în prezent. Am convingerea că mulți dintre voi, cititorii mei, gândiți deja: „Cam așa arată lucrurile și unde muncesc eu”. Este o abordare coercitivă și totalitară. În companiile care fac acest lucru va da naștere unei atmosfere dominate de suspiciune și neîncredere, în parte pentru că le va oferi membrilor anumitor grupuri puterea de a-i hărțui pe alții la locul de muncă, de a da informații despre alții și chiar de a le afecta salariile și avansarea în cariera profesională.
Să fie clar: prin modul în care este conceput acest program anume, nu ești obligat să participi, dar dacă n-o faci, se va consemna și îți va afecta salarizarea. Nu-i destul să te înscrii în program doar așa, la modul formal, după care să stai pur și simplu în banca ta și să îți vezi de treabă. Ți se cere să fii un susținător activ și sonor al principiilor programului. Din câte îmi dau eu seama, pare să aibă rudimentele structurale ale unui sistem de credit social în stil chinezesc, destinat să monitorizeze entuziasmul angajaților.
Se prea poate să fii un angajat de excepție, campion lună de lună la producția de chestii pentru această corporație, sau un superb director de vânzări, un extraordinar manager, orice altceva, dar dacă nu ești sută la sută implicat, trup și suflet, în campania ideologică pentru revoluție culturală a Partidului companiei, se va consemna în fișa ta de la „Personal” și îți va afecta viitorul din firmă.
Când vezi aceste documente și realizezi că așa arată lucrurile în interiorul uneia dintre cele mai importante corporații din lume, știi perfect de bine că urmează să devină norma în toate corporațiile. Dacă nu cumva e deja norma. Ce fel de viitor mai avem noi, „deplorabilii” (sau copiii noștri), în viața corporatistă, când mediile de muncă devin niște comunități ale vigilantismului coercitiv?
Hai să formulez un pic altfel. Dacă ar fi vorba de Guvernul Statelor Unite, care să le impună „patriotismul” angajaților săi prin aceleași metode și de pe aceeași platformă de pe care această corporație impune „diversitatea și incluziunea”, oamenii s-ar îngrozi în fața unor asemenea dovezi de atitudine coercitivă și de invadare a intimității personale. Și pe bună dreptate! Imaginează-ți că ție, un angajat al autorităților americane, ți s-ar spune să te monitorizezi permanent, ca să smulgi din rădăcini lipsa de patriotism. Cât de … sovietică ți s-ar părea chestia asta? Ei bine, fix asta le face corporația amintită angajaților ei, legat de diversitate și incluziune.
Categoriile „stânga” și „dreapta”, cu care eram familiarizați, nu mai reprezintă indicatoare pe care să ne bizuim în noua noastră realitate culturală. Stânga culturală a capturat structurile birocratice din corporațiile americane. Un lucru pe care îl auzim deseori de la amicii noștri aflați la stânga este că marile corporații sunt conservatoare și că n-ar face în ruptul capului ceva care să le afecteze profitul. Greșit! Am văzut cu ochii mei firme dispuse să facă lucruri corecte politic care le dăunează efectiv modelului de afaceri, dar le aduc celor din managementul firmei aplauze din partea cohortei sociale căreia îi aparțin. Documentele pe care m-am uitat azi afirmă afirmă – nu argumentează! – că politizarea totală a culturii firmei este un factor critic pentru succesul ei economic… după care continuă prin a descrie un program care va provoca aproape sigur mari probleme cu munca în echipă, va afecta coeziunea și va cauza conflicte. Aceste documente sunt rețeta pentru crearea unui climat intens de anxietate și suspiciune în cadrul companiei. E limpede ca lumina zilei. Ți-e imposibil să înțelegi de ce ar dori o firmă sănătoasă la cap să adopte aceste principii și metode care nu pot decât să-i dăuneze capacității de a concura pe piață. Dar uite că o face, scrie negru pe alb.
Hannah Arendt, scria așa în cartea ei din 1951, Originile totalitarismului:
Există o mare tentație de a explica intrinsec incredibilul cu ajutorul mijloacelor liberale de raționalizare. În fiecare dintre noi pândește un asemenea liberal, ademenindu-ne cu vocea pragmatismului rațional. Drumul spre dominație totalitară trece prin multe etape intermediare pentru care putem găsi numeroase analogii și precedente. … Ceea ce bunul-simț practic și „oamenii normali” refuză să creadă este că totul e posibil.
Capitalismul justițiarist este o avangardă a nelibertății. Și se întâmplă acum, în prezent. Trebuie să fim pregătiți să rezistăm. Săptămâna viitoare voi fi în Slovacia, ca să realizez primele interviuri pentru noua mea carte despre rezistența în fața acestei revoluții culturale.
ACTUALIZARE: erați siguri că Matt din Virginia o să fie bun pe tema asta, și bineînțeles că a fost:
Lucrez la o universitate publică, statală, pe care nu cred că oamenii o văd deloc ca fiind liberală, și așa arată realitatea aici. Avem ședințe în care suntem toți îndemnați să reflectăm permanent la chestii cum ar fi prejudecățile noastre implicite, atitudinile noastre rasiale, cele față de persoanele transgenice etc., și am fost încurajați să ne chemăm reciproc la ordine când folosim un limbaj „excluzionar” etc. și să raportăm cazul superiorilor noștri. Recent, conducerea realmente a insistat să promoveze chestii cu acceptarea transgenică, accentuând că discriminarea împotriva oricui pe motiv de „prezentare genică” etc. este ilegală și nepermisă la locul de muncă, instalând plăcuțe enorme în fiecare toaletă care le spun celor ce le folosesc „VEZI-ȚI DE TREABA TA ȘI FĂ-ȚI TREABA TA”. Eu cred că conducerea noastră îndrăgește în mod deosebit problema transgenderilor pentru că demonstrează cât de la curent cu actualitatea sunt administratorii noștri, sau își închipuie că sunt, în materie de justiție socială. E un soi de valută forte aici, ceea ce e și logic, dat fiind că, dacă moneda de circulație ar fi erudiția reală sau bagajul de cunoștințe sau măcar curiozitatea intelectuală, conducerea actuală ar avea portofelul cam gol.
Cealaltă față a monedei, totuși, ar fi aceea că, în calitate de angajat al statului, eu am mai multă protecție și siguranță a locului de muncă decât cei din sectorul privat. Aș pune pariu că conservatorii americani, după ce s-au luptat ani de zile să dea firmelor posibilitatea să-și concedieze oamenii, vor fi răsplătiți foatrte curând pentru strădaniile lor cu statutul de nonpersoane în cadrul forței de muncă.
Aș spune că genul acesta de mentalitate din partea conducerii nu a dat naștere, aici, unei atmosfere înspăimântătoare de tip poliție politică, pentru că entuziaștii cauzelor de justiție socială etc. sunt prea proști ca să fie în stare să „prindă” pe cineva pe picior greșit. Vreau să spun că s-ar putea să fie altceva pentru creștinul foarte onest care se simte obligat să afirme fără ocolișuri ce anume crede și în ce fel nu este de acord cu linia partidului liberal, dar dacă ești cât de cât agil, nu e deloc greu să te strecori prin acest mediu, cel puțin aici. Succesul liberalismului a însemnat subțierea intelectuală a liberalismului, ceea ce face ca orice scârța-scârța pe hârtie și puțin la minte să-i poată debita papagalicește cucerniciile. Cei mai justițiariști dintre colegii mei de aici par să se prindă de vreo nouă linie a partidei liberale abia după vreun an de când eu am văzut-o prima dată bântuind pe câmpiile Internetului – sunt foarte convins că abia după ce au văzut-o de suficiente ori la televizor, o adoptă și ei și încep s-o repete ca papagalii. De fiecare dată eu sunt deja mult înaintea lor în a ști ce urmează ei să susțină, ce urmează ei să proclame că trebuie să creadă oamenii care gândesc corect în Anul Curent. Oamenii aceștia nu au niciun alt cadru de referință, pentru nimic, în afară de televizor — totul se pune în termenii televiziunii —, astfel încât conservatorii sunt întotdeauna „lumea care se uită la Fox News”, iar Fox News constituie metonimul pentru orice nu e bine. Cred că efectul cel mai mare al lucrurilor de acest fel, în mediul de muncă, cel puțin aici, este o generalizare a „aerului de zombi cu privirea moartă”, sau cel puțin în ceea ce-i privește pe bărbați. Cumva, seamănă cu situația din pornografie: faptul că majoritatea populației are acces la pornografie, la liber, pe un dispozitiv electronic sau altul, în orice moment dat, nu a dus la crearea unei atmosfere generale de orgie sălbatică și nici la tone de violuri, ci, mai degrabă, la un soi de epuizare nervoasă culturală și la o ascuțire a luptei dintre cele două sexe. Justițiarismul ideologic în mediul de muncă duce la apariția unor bărbați care sunt nihiliști și neimplicați, și a unor femei cărora li se vinde o falsă religie și o falsă rațiune de a fi (politica identitară în ambalaj poleit să le ia ochii naivilor și burghezul succes în carieră), și pe care care nu cred că păcăleala asta îi va face mai fericiți.
Nu sunt convins că povestea asta va distruge neapărat lumea corporatistă, într-un soi de dramatică vânătoare de vrăjitoare ca în „Creuzetul” lui Arthur Miller. Uite că economia continuă să meargă mai departe, totul continuă să meargă, Trump a fost ales președinte și nimic nu s-a schimbat. Ce se întâmplă este că povestea asta ne stoarce pe toți de chef și energie. E ca arhitectura din ziua de azi. Nu merită să te lupți sau măcar să-ți pese de ea. Entropie, decadență, un sentiment de dispreț față de micimea ei stupidă și banală. Vreau să spun, ce este liberalismul astăzi? Cum arată elitele, clasa noastră conducătoare din prezent? Vi-l amintiți pe băiețașul ai cărui părinți sunt foarte, foarte bine conectați la elitele Partidului Democrat, care a fost admis la Princeton pe baza unui eseu personal care nu conținea decât propoziția „BLACK LIVES MATTER” („Viețile negre contează”) repetată de o sută de ori? Astea sunt elitele noastre de azi. Există ororile comunismului, ale totalitarismului politic; dar mai există și altceva, poate ceva care s-ar putea cel mai bine compara prin analogie cu Nimicul din „Poveste fără sfârșit”. Unul din lucrurile care te îngrozesc cel mai tare la liberalismul în plină ascensiune de azi e tocmai că, deși atât de vertiginos și predominant, e în același timp și atât de gol. Împăratul nu are haine pe el și de ce să-ți mai bați capul să construiești familii, instituții, comunități sau orice altceva, când știi că oamenii sunt prea lași și jalnici ca să facă altceva decât să se ia după tot restul lumii, în a pretinde că împăratul nu e gol?
Traducere după Woke Capitalism is our enemy, The American Conservative
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius