Supranumită şi Capela Sixtină a Preistoriei, datorită frumuseţii şi înaltei calităţi a desenelor şi gravurilor realizate de omul magdalenian, peştera de la Altamira, situată în regiunea Cantabria din Spania, are parte de o replică fidelă, menită să preia presiunea exercitată de activitatea turistică, prevenind astfel deteriorarea condiţiilor ce au permis prezervarea picturilor rupestre de-a lungul timpului.
Descoperirea picturilor de către... o fetiţă
Peştera de la Altamira a fost descoperită în anul 1868 de către un vânător numit Modesto Cubillas, care datorită existenţei a numeroase alte peşteri în zonă nu i-a acordat importanţă. Cel care a explorat-o a fost un pasionat de paleontologie, Marcelino Sanz de Sautuola, care însă la prima vizită, în jurul anului 1875, nu a remarcat decât câteva semne abstracte, pe care nu le-a atribuit activităţii umane. A revenit însă patru ani mai târziu, de data aceasta însoţit de fiica sa, Maria Faustina Sanz Rivarola, în vîrstă de 8 ani. Scopul cu care venise era acela de a excava intrarea în peşteră, în căutarea unor resturi de oase sau de silex, aşa cum remarcase în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris din anul 1878. Descoperirea i-a aparţinut în realitate copilei, care în timp ce tatăl său rămăsese în zona de acces a grotei, a intat într-o sala laterală. Acolo a văzut picturile pe tavan şi i-a atras atenţia tatălui.
Un an mai târziu, în 1880, Sautola a publicat un opuscul intitulat Scurte notiţe asupra unor obiecte preistorice din provincia Santander. În cadrul acestei prezentări susţinea ideea originii preistorice a picturilor, incluzând şi o serie de reproduceri grafice. În ciuda faptului că şi-a expus teza în faţa profesorului de geologie al Universităţii din Madrid, Juan Vilanova, care a acceptat-o, interpretarea lui Sautola va fi respinsă de către francezii Cartailhac, Mortillet şi Harlé, oamenii de ştiinţă consideraţi la momentul respectiv experţi în studii de preistorie şi paleontologie la nivel european.
Lungul drum al recunoaşterii
Refuzul de a accepta auteticitatea picturilor din partea forurilor academice şi ştiinţifice, precum şi moartea celor doi susţinători ai acestei cauze la finele secolului al XIX-lea, păreau să condamne pentru totdeauna peştera de la Altamira drept una dintre fraudele modernităţii.
Recunoaşterea avea să se producă însă începând anul 1902, atunci când prezentarea cercetărilor despre artă parietală ale lui Henri Breuil în cadrul congresului Asociaţiei Franceze pentru Avans Ştiinţific a produs schimbări semnificative în rândul cercetătorilor epocii. Deşi a contestat iniţial auteticitatea picturilor de la Altamira, ca urmare a descoperirii unor peşteri pe teritoriul Franţei începând cu anul 1895, Émile Cartailhac îşi va reconsidera poziţia. Astfel că, în urma vizitării peşteri cantabrice, va scrie un articol publicat în anul 1902 în revista L'Antropologie intitulat “Peştera Altamira. Mea culpa a unui sceptic”, articolul marcând recunoaşterea universală a caracterului paleolitic al picturilor de la Altamira.
Reprezentările de la Altamira
Pereţii şi tavanul peşterii de la Altamira sunt acoperiţi atât cu desene și picturi, cât şi cu gravuri aparţinând unor epoci diferite şi fiind realizate prin diverse tehnici. Se remarcă în cadrul complexului de la Altamira, tavanul marii săli policrome, considerată de mulţi autori opera de vârf a Magdalenianului sau chiar a Paleoliticului.
Printre animalele reprezentate se numără cerbi, bizoni, cai, mistreţi, pentru realizarea acestora fiind utilizaţi pigmenţi minerali de fier, ocruri maro şi galben şi carbon vegetal, în amestec cu apă sau uscaţi, unii autori considerând că în preparearea culorilor putea fi folosită şi grăsime animală ca aglutinant. Culoarea se aplica fie cu degetele, fie cu anumite materiale folosite pe post de pensulă, sau putea fi suflată printr-un os de pasăre sau printr-n material vegetal gol la interior.
Autorii acestor picturi şi gravuri au folosit cu multă abilitate relieful natural al rocii pentru a crea un efect de volum şi de mobilitate. De asemenea, folosirea celor două culori predominante, roşul şi negrul, precum şi răzuirea selectivă a unor zone pentru a scoate în evidenţă anumite detalii, conferă un plus de volum şi expresivitate imaginilor.
Senzaţia de realism se obţine prin întrebuinţarea acelor denivelări naturale ale rocii care creează iluzia volumului, prin apelul la culori vii care sunt plasate la interiorul suprafeţei (roşu, negru, galben, maro) şi prin utilizarea tehnicii desenului şi gravurii, delimitându-se astfel contururile figurilor.
Altamira, original şi replică
Peştera Altamira a fost deschisă publicului în anul 1917, începând cu anul 1924 fiind declarată Monument Naţional, din acel moment numărul vizitatorilor continuând să crească, la nivelul anului 1973 înregistrându-se 174 000 de vizitatori. Volumul mare de turişti a avut însă consecinţe negative, periclitând microclima peşterii şi conservarea picturilor.
Ca urmare a amplei dezbateri care a urmat constatării daunelor produse, din anul 1977, peştera va fi închisă accesului publicului, în anul 1982 fiind redeschisă, însă impunându-se un număr limitat de 8500 de vizite anuale. Cu toate acestea, numărul mare de persoane care doreau să o vadă, şi perioada îndelungată de aşteptare, care se putea prelungi până la un an, au impus necesitatea construirii unei replici.
Începând cu anul 2001, alături de peştera originală funcţionează Muzeul Naţional şi Centrul de Investigare al Altamirei, operă a arhitectului Juan Navarro Baldeweg. În interiorul acestui complex se poate vizita Noua peşteră, reproducerea cea mai fidelă a originalului. Este disponibilă şi reproducerea picturilor peşterii, realizată de Pedro Saura şi Matilde Múzquiz, ambii profesori ai Facultăţii de Bellas Artes în cadrul Universităţii Complutense din Madrid. Pentru realizarea imaginilor s-au utilizat aceleaşi tehnici de desen, gravură şi pictură care au fost folosite de către autorii din paleolitic. Copia a fost executată cu o minuţiozitate extremă, astfel încât în timpul procesului de studiere a originalelor au fost descoperite noi picturi şi gravuri.
Alături de această replică, există alte două reproduceri ale picturilor, una aflându-se într-o peşteră artificială, construită în grădina Muzeului Naţional de Arheologie al Spaniei, iar cealaltă fiind amplasată în interiorul Deutsches Museum din München.
În prima decadă a secolului XXI a luat naştere o dezbatere cu privire la oportunitatea redeschiderii peşterii pentru public. Ministerul Culturii a cerut realizarea unui studiu asupra stadiului picturilor şi oportunitatea de a o reînscrie în circuitul turistic, care a fost făcut public în anul 2010. În luna iunie al aceluiaşi an, Patronatul Peşterii Altamira a confirmat faptul că aceasta va fi redeschisă, în ciuda recomandărilor formulate în concluziile studiului, care indicau contrariul.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius