Canonizarea Sfantului Gherasim din Kefalonia

[altmariustotal ortodox]

După a doua mutare, sfintele moaşte ale Sfântului Gherasim au fost aşezate într-o raclă improvizată şi se găseau în biserică, primind închinăciunea evlavioasă a credincioşilor care mergeau acolo. Anii treceau şi faima sfântului se răspândea mai mult, pentru că în fiecare zi se săvârşeau minuni. „Celelalte minuni după moartea lui, pe care le-au săvârşit sfintele sale moaşte, nu pot a le spune şi a le istorisi, multe fiind", scrie Mitrofan. Şi oricum, lucrul acesta se întâmplă până astăzi. Conştiinţa poporului deja îl proclamase pe ieromonahul pustnic Gherasim Nottara drept sfânt, şi sfânt îl numea şi primea harul lui mântuitor. Tocmai această convingere a poporului credincios trebuia să fie întărită printr-un act oficial de către Patriarhia Ecumenică, conform cu tradiţia consacrată în Ortodoxie. Lucrarea aceasta şi-a asumat-o episcopul de Mainis, Ieremia Katsaitis, care şi-a lăsat episcopia şi a devenit ocrotitor al Sfintei Mănăstiri Noul Ierusalim în 1596, după ieromonahul Ioanichie. Impresionant este faptul că petiţia către Patriarhul ecumenic n-o alcătuieşte episcopul Kefaloniei, care semnează ca prim martor cererea pe care o vom vedea.

După părerea noastră, explicaţia constă în faptul că mănăstirea din anul 1582 poartă în mod oficial sigiliul patriarhal. Dar şi înainte de Sfântul Gherasim a fost stavropighie patriarhală şi, prin urmare, pentru cazurile care vizau mănăstirea, reprezentantul acesteia putea să se adreseze direct Patriarhului Ecumenic.

Astfel, prima cerere a fost făcută de către Ieremia, fără rezultat, al cărei conţinut s-a pierdut şi ştim despre ea doar din a doua cerere în care se consemnează: „de aceea şi mai înainte am amintit în parte virtuţile şi izbânzile acestui părinte".

A doua cerere, cu o scurtă biografie a Sfântului, semnată de episcopul Kefaloniei Pahomie Analitis şi de înalţi clerici şi mireni, a fost trimisă Patriarhiei în jurul anului 1620, patriarh fiind Chirii Lucaris.

Cererea are următorul conţinut:
„Epistola iubitorului de Dumnezeu episcop al Mainei, Kir Ieremia, către Preafericitul Patriarh Ecumenic Kir Chiril

«Lauda dreptului desfată popoarele», grăieşte cuvântul profetului. Dar nouă nu numai desfătare duhovnicească ne pricinuieşte cel lăudat, Sfântul Părintele nostru Gherasim, ci şi îndemn nemincinos spre mântuire sufletească. Mai mult, uşurează povara conştiinţei noastre, căci fiecare dintre creştinii evlavioşi este dator să cinstească şi să laude pe cei care vieţuiesc cu evlavie şi sunt bine-plăcuţi lui Dumnezeu. Căci lauda este plata virtuţii, conform celui care zice, şi cel ce laudă virtutea îl laudă pe Dumnezeu, de la Care este virtutea oamenilor. Pentru aceasta şi mai înainte ne-am referit în parte la virtuţile şi la izbânzile acestui părinte către Tronul Patriarhal şi acum cu dorinţă şi cu nădejde aducem la cunoştinţă acestea spre judecata Preafericiţii Voastre, rugând cu implorare să ne învredniciţi şi să faceţi public Sfântului Sinod, ca să cinstiţi în chip canonic şi să-l aşezaţi în ceata sfinţilor bărbaţi pe acest părinte al nostru.

Sfântul Părintele nostru Gherasim era originar din Peloponez, din ţinutul numit Trikis, sau Trikala după denumirea comună. Cu toate acestea s-a întâmplat ca evlavia părinţilor săi nobili şi destul de bogaţi să nu fie mai prejos decât neamul. Când a crescut cu vârsta, a înconjurat şi Grecia şi Thesalia şi Tracia, căutând pretutindeni desăvârşirea sufletească. Şi-a petrecut probabil timpul nevoindu-se în sfinţenia Muntelui Athos, printre florile cele mai frumoase ale virtuţii şi printre monahii nevoitori de acolo pe sine s-a înfrumuseţat. După acestea, în locurile pline de evlavie ale Ierusalimului a purces de dragul închinării, unde rămânând vreme destulă, la treapta preoţiei în chip canonic a fost înălţat de către Preafericitul Patriarh Gherman, de la care primind iertăciune, s-a mutat în ţinuturile Iordanului, unde a săvârşit patruzeci de zile de postire, urmând Stăpânului. Şi multe ţinuturi şi insule străbătând, în cele din urmă a venit şi în insula noastră, aici rămânând mulţi ani, îndemnându-i pe credincioşi, pe fiecare în parte, să vieţuiască după Hristos, spre buna plăcere a lui Dumnezeu.

Către bătrâneţe, deja în vârstă fiind, a vrut să se pustnicească. De aceea, aflând o oarecare biserică veche în locul numit Omala, a ridicat-o pe aceasta şi a înnoit-o din temelii şi după voia proprie a zidit-o. Dar cei din insula aceasta venind şi cunoscând virtutea bărbatului, l-au silit pe el să le primească pe fiicele lor, pe cele care îmbrăţişaseră vieţuirea monahală şi primiseră să vieţuiască în chip bine-plăcut lui Dumnezeu. Părintele a primit această sarcină spre folos sufletesc şi mai întâi s-au adunat câteva pe care le-a şi rânduit, învăţându-le vieţuirea deosebită şi îngerească, nu puţini ani. Acest Sfânt Părinte a petrecut treizeci de ani şi în mănăstirea zidită de el şi în alt loc, negustând deloc pâine, ci vieţuind doar cu puţină linte înmuiată în apă şi curăţindu-se pe sine continuu prin lacrimi şi rugăciuni şi privegheri. Şi când insula suferea din lipsa ploii, prin rugăciune pogorând ploaie, a izbăvit-o.

Nu numai aceasta, ci şi mulţi bolnavi şi demonizaţi a vindecat, ale căror patimi şi nume anevoie este a le spune. Cu tărie credinţa tuturor creştinilor de aici este că insula aceasta a fost păzită nerobită în vremea luptei cu agarenii prin rugăciunea acestui părinte. Şi chiar dacă este cineva din această insulă, cu rudeniile lui, care după moartea sfântului nu s-a împărtăşit de aceste minuni, s-a făcut însă văzător al multora. O femeie demonizată a venit la mănăstirea sfântului de dragul vindecării, care, aflând prilejul potrivit şi mişcată de lucrarea satanică, a căzut într-o fântână foarte adâncă. Dar prin apariţia sfântului, nu numai că a fost salvată de înec, ci şi de necăjirea acestui demon a fost eliberată. Acest sfânt a adormit în anul iconomiei întrupării Domnului nostru lisus Hristos 1579, august 15. Deoarece era cu neputinţă să se ascundă virtutea sfântului, după moartea lui a vrut să se facă strămutarea moaştelor, care a şi fost dusă la împlinire de către exarhul de atunci leremia al Cetăţii împărăteşti, în mod canonic şi după lege, în anul 1581. Dar pentru că mulţi dintre potrivnici, pornindu-se, au grăit necuviincios spre osândirea Bisericii noastre, am fost siliţi prin porunca fericitului Mitropolit Gavriil al Filadelfiei să-l îngropăm din nou, ceea ce s-a şi întâmplat. îngropând acele sfinte moaşte în pământ până la termenul stabilit de Mitropolitul Filadelfiei, şi din nou făcând a doua oară strămutarea, am găsit aceste sfinte moaşte nestricăcioase, scoţând tot felul de bună mireasmă şi vindecări. Şi au rămas în pământ moaştele sfântului şi mai întâi şi după aceea doi ani şi opt luni.

Semnăturile martorilor:
Pahomie, smeritul episcop al Kefaloniei şi Zakintului;
Francisc Metaxa şi iconomul Zaharia Balianos, preot şi schevofilax (îngrijitor al Sfintelor Vase)
Daniil Marketos, Ieromonah;
Matei Stelianos, preot;
Teodor Piniatoros, protoiereu;
Teoharis Balsamos, preot;
Antonie Balsamos, preot;
Ioanis Tsimaras, ucenic al Sfântului;
Petru Komis, ucenic al Sfântului;
Ioanis Baptistis Metaxas;
Anghelos Kokinos;
Teodor Halkiopoulos, ucenic al Sfântului;
Antonie Balsamos, ucenic al Sfântului". 

Exact în epoca aceasta se găsea la Constantinopol Nicodim al II-lea Metaxa, episcopul de după aceea al Kefaloniei, prietenul episcopului Chirii Lucaris. Şi este foarte probabil că va fi lucrat şi va fi pus înainte în chip potrivit Patriarhului problema canonizării sfântului şi va fi adus rezultatul aşteptat. Canonizarea s-a aprobat şi s-a elaborat spre încredinţare Tomosul patriarhal din iulie 1622. Iată actul canonizării:

Chiril, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului, al Noii Rome şi Patriarhul Ecumenic

CELOR CARE VIEŢUIESC ÎN HRISTOS HAR ŞI MILĂ DE LA DUMNEZEU TATĂL ŞI DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS

„De îndată ce este vorba de un sfânt, nimic nu i se pare mai de folos adunării de obşte a Bisericii ca pe cei distinşi prin virtuţi în timpul vieţii în trup şi după moarte să-i slăvească prin prăznuiri anuale şi imne de laudă. Faptul acesta de a oferi cinstire celor mai drepţi dintre robii Săi are mărturia bunăvoinţei Stăpânului obştesc, aşa cum foarte bine învaţă cel între filozofi, Sfântul Vasile al Cezareii. Căci lauda împărţită pentru virtute celor care vieţuiesc după virtute, lui Dumnezeu I Se cuvine, deşi toată virtutea se lucrează în oameni, aşa cum mărturiseşte Sfântul Grigorie, care poartă numele de Teologul. Se adaugă şi faptul că datoria noastră faţă de unii ca aceştia este lauda care li se cuvine, ca nimănui cu nimic să nu îi rămânem datori, conform dumnezeiescului apostol, în chip egal le este de folos tuturor aceasta, deoarece lauda pentru cele bune i-a făcut pe cei mai trândavi să se ridice şi să-i ajungă în râvnă şi să urmeze sfinţilor, şi pe cei mai iubitori de trudă să lucreze cu mai multă putere.

Căci nimeni n-a văzut dorinţa din suflete punând început astfel şi îndrumând cu uşurinţă, cât a făcut-o mânată de lauda pentru faptele vestite, înlăuntrul celor care nu sunt leneşi şi nesăbuiţi pe deplin la cuget. Toţi câţi se întâmplă să fie dăruiţi cu atâta virtute, acestora nu întâmplător li se dăruieşte desfătarea, căci despre faima celor buni trebuie să crezi lui Solomon, care zice că lauda dreptului desfată popoarele. Se adaugă faptul că nu este de mic ajutor cinstea faţă de bărbaţii care s-au săvârşit în evlavie, căci este necesar ca prin cele văzute să se ajungă la cele nevăzute ale măreţiei lui Dumnezeu, căci prin ordinea celor văzute, a cauzelor materiale în desfăşurarea şi guvernarea universului, pronia bunătăţii lui Dumnezeu nu apare lipsită de folos.

Raţional este ca şi împărţirea harismelor mai presus de fire ale Duhului, câştigate prin mijlocirile şi intervenţiile dumnezeieştilor bărbaţi, să nu rămână pentru totdeauna nefolositoare. Pe acestea şi adunarea credincioşilor vădindu-le de la început, a obişnuit să arate prin imagini şi cuvinte faptele şi izbânzile vieţuitorilor bine plăcuţi lui Dumnezeu, către care se adresează şi se îndreaptă urechile credincioşilor, fiecare având viaţa proprie. Aşadar, deoarece şi în vremurile noastre a binevoit Dumnezeu ca şi cel care a vieţuit în sfinţenie şi în chip bineplăcut lui Dumnezeu în Omala, cel chemat în satele insulei Kefalonia, dumnezeiescul Gherasim, să fie pildă a vieţuirii după Hristos şi părtaş al dumnezeieştii virtuţi, ale cărui fapte şi izbânzi în viaţă nu numai că sunt admirate de oameni şi se propovăduiesc pretutindeni de către martori oculari, dar şi mai mult, chiar de către Dumnezeu sunt confirmate şi pecetluite, fiecare dintre minuni, spre folosul celor care au nevoie şi al celor care aleargă la lăcaşul lui dumnezeiesc, pe care harul cel mare, dătător de daruri al Duhului, începător al bunătăţilor, le lucrează.

Noi, gata râvnitori a împlini cu evlavie cele către Dumnezeu, socotim că se cuvine a împărţi dumnezeieştilor bărbaţi cinstire, şi prevăzând folosul obştii credincioşilor, în faţa dumnezeieştilor noştri părinţi din obştea Bisericii, urmându-le obiceiul, votăm în chip sinodal, hotărâm şi poruncim în Duhul Sfânt, şi prin părerea celor care se găsesc lângă noi, Prea fericiţii Patriarhi ai Antiohiei şi Ierusalimului, Prea Sfinţiţii Mitropoliţi, a celor întru Duhul Sfânt împreună iubiţi fraţi şi împreună slujitori, a Arhiepiscopilor şi Episcopilor, a cucernicilor şi cinstiţilor clerici, ca cel proclamat între sfinţi, părintele Gherasim, prin prăznuire şi rânduială de slujbă anuală să fie sărbătorit cu laude şi cu cântări, şi în rândul sfinţilor şi al drepţilor bărbaţi să fie trecut, de acum până în toţi vecii, nu numai în insula Kefalonia, ci până la marginile Bisericii Universale a credincioşilor. Cel care nu primeşte această hotărâre sinodală, sau îndrăznind, se opune deplin, după prima şi a doua povăţuire, să fie rupt de adunarea credincioşilor şi să fie tuturor ca un păgân şi vameş, după glasul Evangheliei. Căci spre pomenire veşnică şi neîncetată cu toată încredinţarea am dat cele de faţă, hotărând în chip canonic şi sinodal. în anul mântuirii 7130, (1622 d. Hr.) luna Iulie, Indictionul 5."

Kiril, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului, al Noii Rome şi Patriarhul Ecumenic;
Ioachim, din mila lui Dumnezeu Patriarhul Antiohiei;
Teofan, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Sfintei Cetăţi Ierusalim;
Partenie, mitropolitul Cizicului;
Teofan, Mitropolitul Vechii Patre;
Gavriil, Mitropolit de Nafpaktos şi Artis;
Partenie, Mitropolit de Aghialos;
Antim, Mitropolit de Adrianopol;
Benedict, Mitropolitul Neocezareei;
Clement, Arhiepiscopul Preiconisului".

De atunci, întreaga Ortodoxie consemnează în calendar „în ziua a douăzecea a lunii octombrie prăznuirea Sfântului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Gherasim cel nou, pustnicul din Kefalonia", spre a se face deosebire de Sfântul Gherasim de la Iordan. Cererea lui Ieremia şi actul patriarhal, precum şi canonul lui Mitrofan de Nafplios cu Sinaxarul lui, care este şi prima biografie consemnată a Sfântului, au fost imprimate într-o broşură specială în anul 1625. Este prima rânduială a sfântului editată - care se cântă la 20 octombrie. Odată cu trecerea anilor s-au alcătuit şi alte rânduieli . Şi s-a ales ca sărbătoare şi 16 august ca ziua adormirii Sfântului, ca să nu coincidă cu Praznicul Născătoarei, aşa cum am spus mai înainte.

Iată cum preaslăveşte Dumnezeu pe luptătorii pentru virtute! N-avem decât să urmăm după putere exemplul lor.

Sfantul Gherasim Kefalonitul - Izgonitorul diavolilor; Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Gherasim Kefalonitul - Izgonitorul diavolilor"