Hagop Djololian Siruni, membru post-mortem al Academiei RomâneÎn ciuda unei tradiții istoriografice locale bogate, armenii din România au rămas tributari profesiilor predilecte primei generații de emigranți. Neintegrați și școliți în limba populației majoritare, au cumpărat și au vândut ce au avut la îndemână. Inclusiv știri și zvonuri despre istoria predecesorilor pe aceste meleaguri. Și cum istoria acestora se întinde de-a lungul unui mileniu, deci dincolo de vârsta faptelor consemnate în scris, știrile și zvonurile au hălăduit în voie. Abia în perioada interbelică, după descoperirea în arhive străine a unui edict domnesc (Alexandru cel Bun, 1401), prin care armenilor din Moldova le-a fost recunoscut dreptul de a avea propria lor Episcopie, am început să așezăm pe șiragul timpului fapte care schițează o istorie scrisă. Dar și ea plină de ficțiuni în care dorința naturală a oamenilor pozitivi de a fi fost bine a luat locul faptelor care era mai bine dacă nu se întâmplau. Un soi de ficțiune literară în locul unei istorii adevărate. Mărturisesc că sunt unul dintre cei seduși de astfel de istorii și în plăcuta lor companie mi-am format armenitatea, atâta câtă există în conviețuire cu românitatea mea, formată și ea prin povești și doine, ghicitori, eresuri… De exemplu, mi-ar fi plăcut să cred în perenitatea amintitului edict domnesc, dar n-a fost așa. Sau în solidaritatea din inetriorul comunității, cum ne laudă cei din afară ei, dar n-a fost și, probabil, nici nici va fi deloc așa. În cel de-al doilea caz am demonstrat prin Siruni – odiseea unui proscris, fapt ce mi-a atras, drept recompensă, inamiciția urmașilor celor vinovați de actul de vânzare în mâinile KGB a reputatului orientalist român de origine armeană. Chiar dacă demersul meu scriitoricesc avea să aibă un happy-end care să omagieze comunitatea căreia martirul îi dedicase întreaga sa viață: Academia Română, în toamna anului 2012, l-a ales pe Siruni în unanimitatea ca membru post-mortem (Nu-l pot uita însă pe inițiatorul acestei reparații istorice, academicianul Alexandru Surdu, inițiatorul demersul academic, căruia îi mulțumesc și pe această cale.) Încurajat de acest succes, în ciuda unei tăceri vinovate a liderilor comunității, ca și a publicațiilor bugetare girate de aceștia, am mers mai departe și astfel am ajuns la arhiva diplomatică românească privind chestiunea armeană reflectată în arhiva respectivă. Rezultatele acestei cercetări le-am publicat în cartea Istoria și fantomele sale. „Chestiunea armeană” în arhivele diplomatice românești.
Aveam bănuiala că arhiva Legației române de la Constantinopol este nu doar fidel orientării centralei diplomatice de la București, dar şi furnizor de informații privind viața internă a Imperiului, inclusiv ceea ce mă interesa în mod special: raporturile dintre autoritățile otomane și naționalitățile aflate sub stăpânirea lor. Într-adevăr, o bogată corespondență cu Patriarhia armeană de care depindea și dioceza din România e conservată aici. Prima și, poate, cea mai importantă descoperire care privește istoria comunității armenilor din România e o corecție severă la ceea ce se credea a fi fost continuitatea scaunului episcopal instituit la Suceava de către domnitorul moldovean. Documentele arată existența unui hiatus a acestei continuități; dacă n-a fost vreodată anulat hrisovul domnesc al lui Alexandru cel Bun, în schimb a fost întreruptă continuitatea Înaintestătătorilor pe scaunul episcopal. Istoric, hiatusul, criza începe în secolul al XVI-lea, 1551, probabil, cu exodul credincioșilor armeni din Moldova peste munți în Transilvania, în frunte cu păstorul lor. Expulzarea e legată de refuzul acestora de a părăsi credința și moștenirea strămoșească în favoarea jurisdicției bisericii locale. Aveau să fie izgoniți de domnul Moldovei, Ștefăniță Rareș Vodă. Plecarea în masă a armenilor va avea drept consecință înființarea de către ei a câtorva așezări transilvane și, apoi, catolicizarea în masă. O a doua observație e că documentele din corespondența Patriarhiei armene cu Legația României sunt cu atât mai valoroase cu cât întreaga arhivă a înaltei instanței religioase din Imperiul Otoman, Patriarhia Armeană, a fost confiscată în timpul genocidului declanșat de Junii turci, în aprilie 1915; ceea ce găsim în această arhivă poate suplini, pe alocuri, uriașa absență informativă produsă în urma unei confiscări; o crimă împotriva memoriei scrise, care urmărea să șteargă orice urmă armenească din Imperiu. Grație arhivei românești aflăm, printre altele, care era situația comunităților armenești din Vechiul Regat, cercetată pe teren de către trimișii Patriarhiei. (Fapele le-am prezentat pe larg în recenta noastră carte.)
Un alt fapt extrem de interesant se petrece la 3/16 iulie 1900, Patriarhia găsește de cuviință să se adreseze autorităților române printr-un memoriu care să deschidă drumul spre recunoașterea legală a dreptului ei de a gestiona problemele spirituale și administrative ale diocezei armenești din Regatul României. Atât cronologia vizitelor la care memoriul face apel e interesantă, dar și dorința de a i se recunoaște și bisericii armene drepturile altor culte: „Comunitatea armeană din România a format, încă din cele mai vechi timpuri, o dioceză sau o eparhie a Patriarhatului armean din Constantinopol, figurând pe lista celor patruzeci și cinci de dioceze ce țin direct de acest Patriarhat. De aproape un secol nu există un prelat special, iar patriarhii de la Constantinopol, în contextul împrejurărilor deosebite ale epocii, s-au mulțumit să conducă această parte a jurisdicției lor prin vicari patriarhali și, ulterior, prin intermediul unor delegați patriarhali, trimiși periodic și desfășurându-și activitatea o perioadă dată. Între timp, preoții fiecărei biserici și epitropiile lor se adresau direct patriarhilor de la Constantinopol pentru orice problemă ce viza bisericile și clericii și pentru orice chestiune religioasă sau disciplinară cu privire la armenii din România. Această stare de lucruri continuă și astăzi, iar Patriarhia armeană de la Constantinopol este considerată în toate bisericile armene din România ca șef spiritual. Delegații patriarhali au fost trimiși mereu cu acceptul și sprijinul Agenției și, mai târziu, a Legației române de la Constantinopol.
După acest memoriu, patriarhatul armean, prin Îaintestătătorul său, Malachia Ormanian, revine în 12/25 decembrie 1903 cu „un memoriu despre delegații patriarhali care au fost trimiși în România pentru a vizita bisericile armene din țară și am pomenit de necesitatea ca Patriarhatul nostru să recurgă la drepturile sale pentru a instaura ordinea în bisericile sale din România. Prin urmare, am numit delegatul nostru patriarhal pentru România în persoana arhimandritului Vahan Agopian, pe care l-am mandatat să viziteze toate bisericile armene din România, urmând să întocmească și să ne adreseze un raport exact asupra stării lor actuale în vederea luării de măsuri și hotărâri în interesul acestor biserici care depind direct, dintotdeauna, de acest sediu patriarhal. Aducând la cunoștința Excelenței Voastre această numire, vă rog să o faceți cunoscută Departamentului regal competent, solicitând pentru delegatul meu întreaga protecție și facilitățile necesare reușitei misiunii sale.”Nu va fi singura cerere adresată prin Legația română Bucureștiului, dar abia după patru ani, printr-o telegramă descifrată în franceză, limbă care continua să fie utilizată în diplomația românească ca limbă de comunicare chiar și în interiorul structurilor sale – ne aflăm la un an de la „rebeliunea lingvistică” a tânărului N. Iorga în fața Teatrului Naționl împotriva repertoriului exclusiv în limba franceză – Dimitrie Sturdza, Ministru de Externe, la data de 26 aprilie 1907, cere Legației să refuze categoric voiajul în România a delegației Patriarhiei armene. Să fi fost consecința răzmerițelor țărănești abia începute în acea primăvară? Un an mai târziu, la 6/19 iunie, același minister cere Legației să refuze cererea formulată de „Patriarhul Armeano-gregorian din acest oraș de a se da autorizație delegatului său, Arhimandritul Vahan Agopian, de a veni în România spre a-și împlini o misiune pe lângă bisericile armene de la noi -, am onoarea de a vă informa că asemenea misiuni nu se pot primi la noi în țară o dată pentru totdeauna și sub nici un cuvânt deoarece ele au produs întotdeauna displăceri.” Cert este că, în general vorbind, era greu de justificat refuzul autorităților, iar acest afront adus unei biserici surori întru Hristos, traumatizează. Ca probă că nimic nu e „odată pentru totdeauna”, după Marele Război, atitudinea acelorași autorități, va fi diametral opusă. Desigur, recunoașterea oficială a noului stat armean (din păcate cu o existență efemeră!) va fi principalul motiv. Nu întâmplător. Trebuie să constatăm încă o dată că nu există o mai mare nenorocire pentru o națiune ca pierderea organizării ei statale.
La 22 decembrie 1921, prelatul Husig Zohrabian, doctor în drept, „reprezentantul Patriarhului Armean în România” are autorizația de călătorie. Acest accept va fi primul pas, urmat, câțiva ani mai târziu, de alții, când, după dezbateri îndelungate și furtunoase, a fost adoptată sub guvernarea național-țărănistă noua Lege a cultelor din România Mare pentru ca, în sfârșit, sub guvernul Iorga-Argetoianu, Biserica Armeană din România, recunoscându-i vechimea sa istorică, va fi îndreptățită să aibă un episcop la București. Astfel se încheia o acoladă istorică pe care în 2001 comunitatea noastră avea s-o celebreze cu fastul necesar, atât la Suceava, cât și la București, la Palatul Cotroceni, sub patronajul președintelui României de la acea vreme, Ion Iliescu şi cu participarea personală a ministrului Culturii acad. Răzvan Theodorescu. Da, șase secole de la hrisovul domnesc al lui Alexandru cel Bun de înființare a scaunului episcopal de la Suceava și șaptezeci de ani de la înființarea Episcopiei Bisericii Armene din România la București. Astfel se sărbătorea eliminarea istorică a unei schisme administrative între bisericile surori întru Hristos. (autor: Vartan Arachelian, sursa: Revista Clipa)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius