Volumul inedit, publicat primăvara aceasta în cadrul unei serii apărute la Editura Polirom (din cuprinsul căreia semnalăm și romanul „Căderea“), conține cele două discursuri pe care Albert Camus le-a susținut în Suedia, în contextul decernării Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1957. Discursul din data de 10 decembrie din palatul primăriei de la Stockholm și conferința din data de 14 decembrie, susținută în fața studenților de la Universitatea din Uppsala, nu au putut fi traduse în România înainte de 1989, întrucât Camus aduce o critică explicită realismului socialist și tendințelor de orientare ideologică a culturii. Mai mult decât atât, în depozitele bibliotecilor publice din spațiul românesc, ediția franceză a acestor discursuri (ca și cea a „Omului revoltat“) era catalogată ca fiind „fond special“, nefiind accesibilă decât în baza unei aprobări oficiale. Traducerea și publicarea discursurilor reprezintă așadar o inițiativă editorială de apreciat și totodată un gest binevenit de așezare firească în contextul unei lumi în care raportarea la modele, respectarea principiilor și exercițiile de admirație înregistrează adevărate derive cu un puternic impact la nivelul judecății valorilor. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatură – pe care Camus o consideră insuficient meritată și prematură – i-a impus laureatului un bilanț referitor la viața sa, la activitatea sa ca scriitor, ca apărător al valorilor cetății și ca om atent la destinul principiilor și al valorilor pentru care generația sa a făcut eforturi considerabile. „Fiecare generație – afirmă Camus – fără îndoială, se crede menită să refacă lumea. A mea știe totuși că nu o va reface. Dar sarcina ei este, poate, și mai mare: constă în a împiedica lumea să se des-facă“ iar distincția ce i s-a decernat alege să o primească sub forma unui „omagiu adus tuturor celor care, împărtășind aceeași luptă, nu au avut de la ea nici un privilegiu, ci, dimpotrivă, au cunoscut nenorocirea și persecuția.“ Nu surprinde însă pe nimeni că ceea ce spune Camus în aceste discursuri din Suedia nu se singularizează în contextul operei și a gândirii sale, ba dimpotrivă, este în acord perfect cu ceea ce scrisese înainte, atât în „Scrisori către un prieten german“ cât și în seria de articole intitulate „Nici victime, nici călăi.“ Prin urmare, ideile discursurilor sunt asumate, structurate și popularizate de către scriitor și în niciun caz nu reprezintă germeni ai unei circumstanțiale schimbări de paradigmă susținute cu prilejul Premiului Nobel. Omul camusian – este, în fond, omul acestei generații: se naște la începutul Primului Război Mondial, are în jur de douăzeci de ani când vine la putere nazismul, se confruntă cu Războiul Civil din Spania, este martor atât la desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial cât și la ororile, atrocitățile și nedreptățile din contextul torturilor, epurărilor și al deportărilor. Este un om care pledează pentru libertate, care se revoltă (și o spune și în eseul omonim – adesea revolta este singurul mijloc de a depăși absurdul vieții) și care vrea, cu orice preț, să își păstreze demnitatea umană. Discursul de la Stockholm a fost apreciat în mod deosebit și de Aleksandr Soljenițîn (la rândul său laureat al Nobelului în 1970), considerându-l „unul dintre cele mai strălucite care au fost rostite vreodată“ în legătură – mai ales – cu misiunea scriitorului în societate. (în „L’Express“ – 4 septembrie, 1972).
Reducționist vorbind – pentru că discursul în sine este mult mai nuanțat, incluzând chiar un omagiu adus învățătorului lui Camus din copilăria sa din Algeria – două sunt reperele principale în raport cu care scriitorul își construiește argumentele și anume: arta și rolul scriitorului. „Personal nu pot să trăiesc fără arta mea.(…) Pentru mine arta nu este desfătare solitară. (…) și îl obligă pe artist să nu se izoleze.“ Scriitorul – și omul creator, artistul – are datoria de a blama supunerea față de dogmă, de a apăra arta de orice fel de înregimentare, de a lupta împotriva conformismului și a uniformizării gândirii. Camus refuză cu vehemență angajarea ideologică și critică estetica realismului socialist, pledând pentru gândirea unică, neuniformizată de canoanele ideologice, iar discursul susținut cu acest prilej a fost și un moment de bilanț, de interogație echilibrată, de asumare a unui prezent care, în forma în care a fost expus, a căpătat contururile unui adevărat manifest pentru gândirea liberă. Cel care scrie este, fără îndoială, în slujba comunității din care face parte, în slujba celor care îndură istoria, solitar în fața actului creator dar, în egală măsură, solidar cu dramele generației sale și ale comunității de la care se revendică. „Scriitorul poate să găsească sentimentul unei comunități vii care îl va justifica, doar cu condiția să accepte, pe cât va putea, cele două sarcini care alcătuiesc măreția meseriei sale: servirea adevărului și a libertății.“
Discursul susținut în cadrul conferinței din fața studenților de la Universitatea din Uppsala este o critică a ideologiilor și a realismului socialist din artă (de altfel, această conferință poartă chiar titlul „Artistul și vremea sa“) și, în același timp, un construct argumentativ pornit de la afirmația: „Cea mai calomniată valoare din ziua de astăzi este cu siguranță valoarea de libertate.“ În cursul expunerii sale aduce în discuția și poziția sa controversată în contextul implicării în războiul din Algeria, alegerea tăcerii în locul unei poziții clare în cazul unor artiști („astăzi tăcerea însăși capătă un sens redutabil. Din momentul în care chiar abținerea este considerată o alegere, pedepsită sau lăudată ca atare, artistul, vrând-nevrând, este îmbarcat. Îmbarcat mi se pare aici un termen mai just decât angajat.“), descurajarea creației libere prin atacarea principiului esențial care este „credința artistului în sine însuși“ și, evident, blamarea realismului socialist în raport cu care „arta se găsește redusă la nimic. Servește și, servind, este aservită.(…) arta adevărată va fi desfigurată sau redusă la tăcere (…) iar realismul socialist are prea puțin de-a face cu marea artă“. O masă compactă, de o reducție implacabilă, supusă conformismului, căreia i se atrofiază capacitatea critică și, mai ales, lipsită de libertate, nu este susceptibilă de a crea. În fond, „realismul socialist sacrifică arta“. Chiar dacă ideologiile au presupus distrugerea memoriei culturale, anularea valorilor și înlocuirea lor ca într-o cursă în care s-a încercat prin orice mijloace înregimentarea prin sublimarea umanului, artistul are datoria să-și fie singura călăuză și să nu cedeze la presiunile politicului întrucât doar „artistul liber își creează el însuși ordinea“. Rămâne sub semnul reflecției adânci contemporaneitatea discursurilor lui Camus (pornind chiar de la una dintre ideile centrale ale acestora – „Libertatea este periculoasă, și la fel de greu de trăit pe cât este de exaltantă“) cu atât mai mult cu cât acum trăim într-o lume în care se dărâmă statui, în care există contaminare cu germeni ai neo-marxismului și în care valorile sunt reevaluate sau așezate pe piedestale improprii. Și tot în zona reflecției ar trebui să rămână și raportarea (ca formă de solidaritate, de omagiu, de restitutio fie și la nivel moral) la generațiile care s-au confruntat cu ororile totalitarismelor, chestiune (în fondul său cel mai intim, un mare act de etică și de noblețe) cu care scriitorul își începe discursul de la primirea Premiului Nobel. Să se restaureze „câte puțin din ceea ce alcătuiește demnitatea de a trăi și de a muri“. „A scrie este o onoare, iar actul acesta obligă“ – afirmă Camus, iar vocea sa este, în fond, vocea solidarității și a onestității. Momentul 1957 rămâne în portofoliul acestui gânditor un act de mare curaj și noblețe intelectuală, iar conținutul discursurilor sale reprezintă – dincolo de o lecție de generozitate, de empatie, de civism, de principialitate, de retorică – un elogiu adus libertății și demnității umane.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius