Califul celor o mie si una de nopti

[altmariusistoric]

Califul celor o mie si una de nopti

miercuri, 18 octombrie 2006

http://www.revistamagazin.ro/content/view/4757/8/ Am fost cu totii fermecati, in copilarie, de splendidele povesti descrise in „O mie si una de nopti”, de peisajele de basm si aventurile miraculoase ale eroilor acestei lucrari de referinta ale literaturii universale. Dar, chiar daca descrie situatii ce doar in povesti se pot intampla, „O mie si una de nopti” reflecta si momente din vietile unor personaje autentice. Unul dintre acestea este faimosul calif Harun al-Rashid, iubitorul de intelepciune... Harun al-Rashid s-a nascut, dupa unele izvoare, pe 20 martie 763, dupa altele la 15 februarie 766, la Rhagae, ca fiu al califului al-Mahdi, al patrulea conducator din dinastia Abbasida si al unei frumoase sclave eliberate, al-Khayzuran. In copilarie, Harun a dobandit practic aproape toata intelepciunea Islamului si cu greu am putea gasi un exemplu de conducator musulman mai cult decat el. Piosenia lui religioasa i-a adus supranumele de „al-Rashid”, - „cel care urmeaza calea dreapta” si tatal sau l-a numit guvernator al Armeniei, Azerbaidjanului, Egiptului, Siriei si Tunisiei, provincii care au fost administrate in numele sau de inteleptul Yahya. Dar tabara mamei sale, desi influenta la curte, avea de luptat cu partide la fel de puternice - cea mai importanta fiind a fiului cel mare al califului, al-Hadi, socotit mostenitorul de drept al tronului.       Al-Mahdi a murit in 785, dar al-Hadi nu a apucat sa domneasca decat un an, decedand in conditii misterioase. Putini au crezut ca moartea lui a fost una naturala, cand era cunoscuta ura intrigantei al-Khayzuran fata de el. Astfel, sceptrul Abbasizilor a fost preluat de Harun, in septembrie acelasi an. Momentul a coincis cu venirea pe lume a fiului cel mare, al-Ma'mun (mezinul, al-Amin, va vedea lumina zilei cativa ani mai tarziu). Primul sau act a fost sa-l demita pe marele vizir si sa numeasca in aceasta importanta functie pe invatatorul sau, Yahya. O mare greseala a lui Harun a fost impartirea puternicului imperiu Abbasid intre cei doi fii ai sai, caci abia ce a inchis venerabilul lor parinte ochii, cei doi au si scos sabia unul impotriva altuia, fiecare acuzandu-se ca ar fi un „bastard”. De fapt, ambii copii ai lui Harun fusesera nascuti de doua dintre sutele de femei din haremul sau, doar ca mama lui al-Ma'mun era o sclava persana, iar cea a lui al-Amin, ce se pretindea adevaratul descendent din neamurile glorioase ale Islamului, era nepoata lui al-Mansur, fondatorul orasului Bagdad. In conflict cu bizantinii       Fabuloasele bogatii adunate de Abbasizi au fost puse in valoare de Harun al-Rashid, un mare iubitor al artelor, patron si prieten al poetilor si filosofilor, el insusi autor de versuri, constructor talentat si conducator intelept, dar aspru. Totodata, Harun s-a dovedit, atunci cand a fost necesar, si un talentat comandant de osti. De pilda, chiar inainte de moartea tatalui sau, tanarul print a invadat Imperiul Bizantin, asternand tabara langa Chrysopolis, la o aruncatura de bat de Constantinopol. Speriata, imparateasa Irina a cerut pace, si Harun s-a retras numai dupa ce bizantinii au jurat ca vor plati un tribut anual de 70.000 de monede de aur. Acest tribut a fost onorat pana in 802, cand generalul Nicephorus a uzurpat tronul bizantin, refuzand sa mai plateasca banii cuveniti si trimitand chiar o scrisoare insultatoare, prin care oferea drept tribut propria sabie - desigur, in semn de provocare. Replica lui Harun a fost urmatoarea: „Am citit scrisoarea ta. Raspunsul am sa ti-l aduc personal, nu prin soli.” Imediat, o mare armata a fost stransa si a pornit spre granita cu Imperiul Bizantin.       Dupa ce puternica cetate a Heracleei, de pe coasta sudica a Marii Negre, a cazut in mainile musulmanilor, care au pradat-o cumplit, Nicephorus a acceptat sa platesca iarasi tribut. Dar abia intors la Bagdad, Harun al-Rashid a primit iarasi o scrisoare insultatoare, din partea inamicului sau, care stransese o oaste de nu mai putin de 125.000 de oameni. Harun s-a indreptat spre el cu un singur corp de armata, numarand 15.000 de oameni, si l-a infruntat in Frigia. Un atac vijelios, condus de insusi califul, ce-l viza pe „tradatorul Nicephoras', a dus la ranirea acestuia. Speriati, vazandu-si conducatorul lovit, bizantinii au fugit de pe campul de lupta. A urmat un macel de nedescris, in urma caruia 40.000 de soldati romei au cazut rapusi. Ajuns la Constantinopol, Nicephoras si-a cerut iertare califului, trimitand imediat tributul stabilit. Dar Harun nu a fost doar un talentat si viteaz conducator, ci si un diplomat stralucit. El a reusit sa incheie aliante cu Imperiul chinez si cu imparatul Charlemagne, caruia i-a trimis, drept daruri, printre altele, un elefant urias, numit Abul-Abbas si un ceas cu apa ce marca trecerea orelor aruncand bile de bronz intr-o cupa. In privinta religiei, califul s-a remarcat ca un om foarte credincios, chiar habotnic, in ciuda faptului ca a fost toata viata un impatimit al vinului, strict interzis de preceptele islamice. Pasiunea sa pentru chefuri si petreceri nu l-a impiedicat insa sa fie un fervent musulman: facea zilnic cate o suta de matanii si a mers de zece ori in pelerinaj, la Mecca. „Ocaua” lui Harun       Viata lui personala prezinta insa multe neclaritati, iar caracterul sau complex l-ar putea face subiect de studiu pentru psihologi. Pentru ca Harun, acelasi calif care era capabil sa ofere o punga cu aur unui poet, pentru un vers mestesugit, nu pregeta sa-i taie altuia capul, pentru ca nu-i placuse, de pilda, finalul unei ode. Nu e lipsit de interes sa amintim ca in sala tronului, in imediata apropiere a califului, se aflau intotdeauna nu ministrii sai, ci vistiernicul si... calaul, pentru a rasplati sau pedepsi, in functie de toanele stapanului. Unii autori l-au acuzat pe Harun de relatii nepotrivite cu fiul lui Yahya, Giafar, cel pe care „il iubea ca pe un frate”, dar nu exista dovezi certe ca intre cei doi chiar ar fi existat o legatura sexuala. Dimpotriva, se pare ca am putea vorbi mai curand de o prietenie sincera, caci lui Harun ii placea sa-si petreaca timpul alaturi de Giafar, cu care, asa cum am aflat si din „O mie si una de nopti”, obisnuia sa mearga noaptea prin Bagdad, deghizati in vesminte de oameni simpli, pentru a lua „pulsul” orasului. Spiritul justitiar al califului nu ezita sa imparta dreptatea pe strazi, chiar daca de multe ori pedepsele date erau excesiv de crude. Totusi, din aceasta perspectiva, chiar daca exegetii epocii lui sunt unanim de acord ca Harun a fost un despot musulman tipic, popularitatea lui in randul oamenilor simpli, mai ales a locuitorilor Bagdadului, s-a mentinut mereu la cote inalte, tocmai pentru ca ei vedeau in calif personajul providential. Conflictul cu Giafar       Revenind la Giafar, se spune ca intre el si sora califului, Abbasa, a existat de asemenea o mare prietenie, transformata, in ciuda interdictiei impuse de Harun, intr-o dragoste patimasa. Cand un copil a venit pe lume din aceasta relatie interzisa, Abbasa a incercat sa-i ascunda adevarul fratelui sau, trimitand pruncul la Mecca. Dar o servitoare i-a dezvaluit secretul atotputernicului suveran, care a ordonat decapitarea lui Giafar. Trupul vizirului a fost taiat in doua si expus astfel de fiecare parte a podului peste fluviul Tigru. Ramasitele pamantesti au ramas acolo timp de trei ani, pana cand califul a ordonat sa fie arse, iar cenusa risipita in vant. Realitatea pare sa fie mai prozaica, fiindca, dupa cum opineaza istoricii, vizirul a cazut de fapt victima unui conflict de interese de la curte, de vreme ce disparitia lui a atras dupa sine arestarea parintelui sau, credinciosul dascal al lui Harun, si a fratilor si verilor, pusi de Giafar in cele mai inalte posturi ale guvernarii. Spre sfarsitul vietii, Harun, veselul conviv de odinioara, caruia ii placea sa inchine pahare de vin cu tovarasii sai de petreceri, indiferent de orientarile lor sexuale - unul dintre cei mai buni amici ai sai era poetul Abu Nuwas, homosexual declarat, fapt ce da apa la moara celor ce sustin ca si califul avea inclinatii contra firii - s-a transformat intr-un om morocanos si banuitor, care vedea conspiratii pretutindeni in jurul sau. El si-a mutat curtea de la Bagdad la Ar Raqqah, in nordul Siriei, pentru a tine mai usor aceasta provincie sub control. Desi declarase mereu ca Bagdadul este orasul iubit inimii sale, nu se va mai intoarce niciodata acolo...In 807, trupele califului ocupa Ciprul si Harun al-Rashid incepe sa puna la punct o invazie de proportii a Imperiului Bizantin, dar, pe 24 martie 809, pe cand se indrepta catre fruntariile de rasarit ale statului abbasid, moartea il rapune, la doar 45 de ani, in orasul Tus. GABRIEL TUDOR