Calendar Romano-Catolic - 27 septembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Sf. Vincenţiu de Paul, pr.
Satul Pouy din departamentul Landes, în partea de sud-vest a Franţei, are onoarea de a fi dăruit Franţei şi Bisericii catolice pe unul dintre marii binefăcători ai omenirii, Sfântul Vincenţiu de Paul. S-a născut la 24 aprilie 1581, fiind al treilea copil al unei familii de agricultori săraci. Ei aveau patru băieţi şi două fete; Sfântului Vincenţiu revenindu-i sarcina de a merge cu oile la păşune – a acceptat să lucreze chiar ca păzitor de porci. Dorind să înveţe carte, a fost dat la Colegiul Franciscanilor din Dax; apoi, tatăl său a vândut doi boi şi i-a plătit studiile teologice la Universitatea din Toulouse. La vârsta de 19 ani, a fost sfinţit preot, păstrându-şi însă calităţile unui ţăran gascon, în ceea ce au ei mai bun, îndeosebi facultatea de a se adapta la diferite situaţii şi persoane, precum şi uşurinţa de a găsi soluţiile concrete, practice în problemele vieţii. Pentru a veni în ajutorul familiei sale, a căutat să obţină o repartizare avantajoasă, dar fără succes. Amintindu-şi de un datornic al familiei care locuia în Marsilia, a străbătut o cale lungă, pe uscat şi pe mare, pentru a rezolva problema; deoarece respectivul nu a avut cu ce să-şi achite datoria, Vincenţiu l-a dat în judecată şi a obţinut condamnarea lui. La întoarcere, călătorind pe mare de la Marsilia la Narbonne, a căzut în mâinile corsarilor, care l-au vândut unui proprietar musulman din Tunisia, unde a stat doi ani de zile, muncind din greu şi cugetând la suferinţele datornicului aflat în închisoare. Bunătatea şi înţelepciunea lui l-au adus la credinţa creştină chiar pe stăpânul său, care, după doi ani, l-a pus în libertate, şi necazurile îndurate i-au schimbat complet gândurile.
La întoarcerea spre patrie, trece prin Roma şi i se încredinţează un mesaj către regele Henric al IV-lea al Franţei, cu care va deveni prieten. Vincenţiu îşi va stabili centrul activităţii la Paris. Este extraordinară trecerea de care ex-păstorul din Pouy a început să se bucure în înalta societate din Paris, începând cu cardinalul Richelieu şi regele Ludovic al XIII-lea, care, pe patul de moarte, a dorit să-l aibă alături de el pe „Mons. Vincenţiu”. Într-o ţinută de paroh sărac de la ţară şi scoţând adesea din buzunar o batistă ţărănească mare, cu carouri roşii, Vincenţiu era primit cu dragoste şi respect în toate casele mari, dar el preferă să intre mai adesea în cocioabele mizere de la marginea Parisului sau din satele înconjurătoare. A cerut şi a obţinut serviciul de „Aumônier des Galères” – „Preot al condamnaţilor la galere”; în această calitate, a intervenit energic, până la rege, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor care vâsleau din greu, şi adesea mureau, în pântecele navelor de război sau de comerţ ale Franţei. Pentru ajutorarea spirituală şi materială a mulţimilor ignorante şi înfometate de la ţară, a întemeiat „Congregaţia preoţilor lazarişti”; ajutat de curajoasa Louise de Marillac (vezi 15 martie), a creat asociaţia „Fiicele carităţii”, şcoală şi pepinieră de îngeri salvatori pentru nefericitele victime ale mizeriei de la marginea Parisului şi a altor oraşe.
Sfântul Vincenţiu a organizat opere de salvare şi creştere a nou-născuţilor părăsiţi la colţuri de stradă, ori pe scările bisericilor. Nu a existat nenorocire morală sau fizică la care ţăranul din Gasconia să nu fi căutat o cale de a veni în ajutor.
Temutului Richelieu, care adusese Franţa într-o permanentă stare de război, Vincenţiu a îndrăznit să-i spună în faţă: „Monseniore, aveţi milă de noi, daţi-ne pace ” Mai târziu, Vincenţiu a organizat la sediul „Sfântul Lazăr” o cantină populară care hrănea zilnic 2.000 de înfometaţi. Apoi, s-a urcat pe cal şi a alergat la Sf. Germain, unde se afla Mazarin, şi i-a spus: „Monseniore, părăsiţi postul, sacrificându-vă pentru binele Franţei”. În toate împrejurările, s-a dovedit omul practic, realist, încrezător în Dumnezeu şi iubitor de oameni; el le spunea preoţilor săi: „Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe cheltuiala noastră, cu truda braţelor noastre, cu sudoarea frunţii noastre”.
Convins că nenorocirile celor săraci provin în cea mai mare parte nu din lipsa mijloacelor materiale, ci din lipsa de corectitudine în administrarea lor, a cerut şi a obţinut de la Ministerul Ajutorului Public însărcinarea de a organiza pe scară naţională ajutorarea celor săraci. Se spunea că prin mâinile lui au trecut mai mulţi bani decât prin ale ministrului de Finanţe. Vasta activitate socială desfăşurată de Sfântul Vincenţiu era rodul iubirii sale profunde faţă de Cristos făcut om, pe care îl vedea prezent în fiecare om, îndeosebi în cei mai lipsiţi din punct de vedere spiritual şi material. Sfântul Vincenţiu a fost şi un mare conducător de conştiinţă; el a reuşit să trezească şi să cultive în nenumărate suflete dragostea sinceră şi activă faţă de Cristos, care, în sărăcie, i-a îmbogăţit pe oameni cu pace şi bucurie. Când, în ziua de 27 septembrie 1660, a părăsit viaţa pământească, el a putut încredinţa Bisericii patru familii de inimi generoase care, să-i continue opera.