Calendar Romano-Catolic - 22 septembrie 2010

[altmariustotal ortodox]

Sf. Toma din Villanova, ep. http://www.calendarcatolic.ro/calendar-romano-catolic/calendar/dail...

Numit „Sfântul Bernard al Spaniei”, pentru scrierile sale despre Maica Domnului, despre iubirea divină şi despre probleme pastorale, Sfântul Toma de Villanova este una dintre figurile cele mai reprezentative ale secolului său. S-a născut la Fuenllana, în 1486, dar, îndată după naştere, a fost dus la Villanova, unde familia îşi avea domiciliul. Încă din copilărie a dovedit o mare dragoste faţă de săraci, lipsindu-se de tot pentru a le veni în ajutor. Se povesteşte că, într-o zi, fiind singur acasă, a decimat coteţul de găini şi le-a dat săracilor împreună cu obişnuitul pumn de făină. După ce şi-a dobândit o vastă formaţie culturală, în 1516, a cerut să fie primit între călugării augustinieni, iar după doi ani, a fost sfinţit preot. Împotriva voinţei sale, a fost ales superior al mănăstirii şi a îndeplinit această însărcinare până în anul 1544, când însuşi împăratul Carol al V-lea l-a propus pentru scaunul episcopal din Valencia. A intrat în Valencia la 1 ianuarie 1545, fiind îmbrăcat în haine atât de simple, încât s-a crezut că este un simplu paroh de ţară venit să asiste la înscăunarea episcopului. Ca episcop, şi-a alcătuit un program de lucru inspirat din „idealul Bunului Păstor, învăţăturile Sfântului Pavel şi exemplele marilor episcopi ai antichităţii creştine, îndeosebi Augustin, Ambrozie şi Grigore cel Mare, din ale căror scrieri se hrănea zilnic”. În acelaşi an, a început vizita pastorală a parohiilor diecezei. Pentru a nu întrerupe această activitate pastorală, nu a voit să-şi părăsească dieceza nici chiar pentru a se duce să participe la deschiderea Conciliului din Trento, cerând şi primind dispensă de la Sfântul Părinte Papa. A organizat diferite forme de asistenţă socială, îndeosebi pentru a uşura suferinţele şi a veni în ajutorul unor fiinţe nevinovate, cum erau copiii părăsiţi îndată după naştere: în palatul episcopal a creat un adevărat orfelinat, înzestrat cu mijloacele cele mai potrivite pentru protejarea vieţii copiilor. A ajuns până acolo încât şi-a dat chiar patul propriu, neavând în acel moment altceva de dat. Într-o împrejurare asemănătoare, asemenea Sfântului Petru, l-a vindecat pe un olog căruia nu avea de unde să-i dea nimic (celebrul pictor Murillo a pictat această scenă). Înconjurat de dragostea săracilor săi, a murit în ziua de 8 septembrie 1555, fără să fi ieşit din propria dieceză nici măcar pentru a merge să o viziteze pe mama lui. Alexandru al VII-lea l-a trecut în catalogul sfinţilor la 1 noiembrie 1658 şi i-a dedicat parohia „Castel Gandolfo”, din apropierea locuinţei de vară a papilor. Ca rod al activităţii sale pastorale au rămas şase volume de scrieri care cuprind predicile sale şi norme de viaţă creştină, dictate cu exemplul vieţii sale mai mult decât cu cuvântul, după cuvântul sfintei Evanghelii, care spune despre Isus că mai întâi a arătat cu fapta şi apoi a început să înveţe: „coepit facere ei docere”.

sus

Sf. Mauriciu, ofiţer m. Peste 70 de localităţi din Franţa poartă numele „Sfântul Mauriciu” – „Saint Maurice”, dar prima localitate ce şi-a luat acest nume glorios este oraşul alpin din sudul Elveţiei, Saint-Maurice, astăzi staţiune balneară cu renume mondial, loc preferat pentru întrecerile sportive de iarnă, apropiat de minunata Peşteră a Zânelor, situată la adâncimea de 700 de metri. Pe vremea stăpânirii romane, pe aceste locuri se afla cetatea Agaunum; aici, în timpul împăratului Diocleţian, a avut loc decimarea unei întregi legiuni, „Legiunea tebană”, formată din ostaşi creştini, între care Mauriciu era „primicerius”, Exuperiu, „compiductor”, şi Candid, „senator militum”. Maximilian Hercule, asociat la conducerea Imperiului de către Diocleţian, a transferat mai multe trupe romane din Egipt în Galia, pentru pedepsirea unei regiuni locuite în mare parte de creştini şi pentru reprimarea triburilor răsculate al bagauzilor. În rândul trupelor transferate se afla şi „Legiunea tebană”, formată din ostaşi originari din părţile Tebei, Egipt, unde erau foarte mulţi creştini. Prezenţa creştinilor în armata romană contrazicea bănuiala că religia creştină i-ar împiedica pe cetăţeni să slujească Imperiul şi pe împăratul Romei cu tot devotamentul. Dar când autorităţile Imperiului foloseau puterea militară pentru a impune o anumită credinţă religioasă, ostaşii creştini se vedeau confruntaţi cu o problemă de conştiinţă foarte gravă. Supuşi legilor şi devotaţi împăratului, creştinii considerau că există legi spirituale, eterne, care nu pot fi încălcate, chiar dacă este în joc viaţa pământească. Într-o astfel de situaţie s-au aflat creştinii din Legiunea tebană. După ce armatele transferate din Egipt au trecut Alpii şi s-au stabilit la Agaunum, Maximilian Hercule a dat ordin ca toţi ostaşii şi comandanţii lor să aducă jertfă zeilor Imperiului şi să depună jurământul de credinţă faţă de împărat. Creştinii din Legiunea tebană şi-au exprimat hotărârea lor de a lupta pentru apărarea intereselor imperiului, dar au refuzat să aducă jertfă idolilor. La porunca lui Maximilian, ostaşii creştini, în frunte cu Mauriciu, au fost supuşi pedepsei umilitoare a biciuirii în public. Deoarece nici unul dintre ei nu şi-a schimbat hotărârea, s-a ordonat decimarea: începând numărătoarea din primul rând, al zecelea soldat era scos din front şi executat pe loc în faţa tuturor. Încurajaţi de comandantul Mauriciu, creştinii au rămas statornici în credinţă, deşi, cu fiecare numărătoare, rândurile lor se răreau tot mai mult. Au căzut astfel şi Mauriciu, şi Exuperiu, şi Candid, împreună cu ostaşii lor. Passio Acaunensimn martyrum, scrisă de episcopul Leon Eucheriu în anul 450, deci la 150 de ani după desfăşurarea evenimentelor, vorbeşte de 1.000 de martiri, dar mai probabil nu au fost decât în jur de 100. Este sigur că la Agaunum a avut loc martirizarea unui grup de soldaţi creştini în frunte cu un comandant Mauriciu; a fost un eveniment de proporţii neobişnuite, de vreme ce a rămas atât de adânc întipărit în amintirea creştinilor din regiunea Munţilor Alpi şi a întregii Galii. Săpăturile efectuate în 1893 au scos la lumină ruinele unei bazilici din secolul al IV-lea, clădită pe locul unde s-a aflat cetatea Agaunum, în cinstea martirilor din Legiunea tebană. La vechii romani, numele Mauricius – sau Mauritius – se dădea celor proveniţi din ţinutul locuit de mauri, o populaţie de culoare neagră din partea de nord-vest a Africii, aproximativ actuala Mauritania. Prin extensiune, supranumele mauricius se atribuia oricărui om de culoare neagră. De fapt, în limba greacă există cuvântul mauros = negru, de culoare închisă. Ca nume personal, în limba română se foloseşte, foarte rar, sub formele: Mauriciu, Mauriţiu, Moris, Moritz, Mavrik, Mavriki.