Calendar Romano-Catolic - 20 ianuarie 2011

[altmariustotal catolic]

Sfântul Fabian, pp. m. *
20 Ianuarie

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleVi...

20 ianuarie

Sfântul Fabian
papă martir
(† 250 cca.)

„Mă bucur foarte mult împreună cu voi, deoarece cinstiţi memoria sa printr-o mărturie aşa solemnă şi strălucitoare, făcându-ne şi pe noi să cunoaştem amintirea glorioasă pe care voi o aveţi despre episcopul vostru şi oferindu-ne şi nouă un exemplu de credinţă şi de tărie”1.

 Imediat după ce subdiaconul Cremenţiu a fost trimis de comunitatea romană pentru a face cunoscut comunităţii cartagineze martiriul papei Fabian, episcopul Ciprian a luat pana şi a scris o foarte frumoasă scrisoare de felicitare Bisericii surori.
 De fapt, era obiceiul ca între diferitele Biserici să se schimbe actele martirilor spre edificarea comună. Această obişnuinţă va fi reluată mai târziu de către mănăstiri, cu ocazia morţii abaţilor lor.
 Dar cine era acest papă Fabian, despre care Ciprian, la vestea martiriului său, a spus: „M-am bucurat deoarece conducerea sa desăvârşită a fost urmată de un nobil sfârşit”? Ne răspunde la această întrebare Eusebiu de Cezareea, în cartea sa, Istoria bisericească2.
 Fabian provenea din comunitatea din Roma şi nu se gândea, desigur, că va ajunge papă. La moartea lui Anterus, papă de origine greacă, comunitatea s-a reunit pentru a alege succesorul şi, în unanimitate, l-au ales pe Fabian, un creştin adevărat şi preţuit de toţi. Până atunci, se ocupase de administrarea pământurilor sale; de acum înainte, trebuia să se îngrijească de ogorul lui Dumnezeu.

 Episcop al Romei

 Era încă un simplu laic şi a fost consacrat la 10 ianuarie 236. Creştinii trăiseră, până în 249, o perioadă de pace, mai întâi sub împăratul Gordian, şi apoi sub Filip Arabul. Noul papă, bun administrator, profită de acest lucru pentru a reorganiza comunitatea care era compusă – după indicaţiile lui Eusebiu – din 46 de prezbiteri, 7 diaconi, 7 subdiaconi, 42 de acoliţi, 52 de exorcişti, lectori şi ostiari, şi din circa 1500 de văduve şi alţi creştini luaţi în evidenţă pentru a fi ajutaţi.
 Fabian, cu consiliul său de prezbiteri, a considerat oportun să împartă cetatea Romei în şapte circumscripţii bisericeşti, încredinţând conducerea fiecăreia unui diacon, ajutat de un subdiacon. Misiunea lor era aceea de a administra casele pentru bolnavi, de a conserva şi construi capele pentru cult şi de a menţine contactele cu prezbiteriul care, însărcinat de papa, trebuia să se ocupe cu grijă de serviciul liturgic.
 Aceşti prezbiteri, încardinaţi, într-o Biserică, se distingeau de ceilalţi, care, deşi făceau parte din consiliu, primeau numai sarcini temporare şi întâmplătoare. Cei încardinaţi, cum o spune numele, vor constitui originea a ceea ce mai târziu va fi colegiul cardinalilor.

 Grija pentru celelalte Biserici

 Fabian, în timp ce avea grijă de comunitatea din Roma, se ocupa şi de alte Biserici surori, consacrând unsprezece episcopi pentru diferite localităţi, trimiţând misionari în Galia, luând apărarea marelui Origene, din Alexandria Egiptului, şi ocupându-se de problema lapsi-lor.
 În noul climat de pace de care se bucura imperiul, mulţi creştini, care în timpul persecuţiilor sacrificaseră idolilor pentru a nu-şi pierde bunurile şi viaţa, acum cereau să fie readmişi în comuniunea bisericească. Erau numiţi lapsi, căzuţi. Biserica Romei, deja în timpurile lui Calist, fusese destul de liberală faţă de ei; cele africane erau mai severe.
 Ciprian se plânsese scriind, poate puţin exagerând, că, în regiunea sa, creştinii, după persecuţii, cu toţii erau „preocupaţi să facă speculă cu bunuri şi, uitând de ceea ce făcuseră creştinii în timpul apostolilor, şi de ceea ce ei înşişi trebuiau să facă, ardeau de o dorinţă nepotolită de bogăţii şi se gândeau numai la modul în care ar putea să le sporească. În preoţi dispăruse pietatea religioasă, în miniştrii cultului, fidelitatea şi integritatea; nu mai exista caritate în viaţa creştinilor, şi nici disciplină în obiceiurile lor”.
 Pentru acest laxism, Ciprian consideră o pedeapsă a lui Dumnezeu declanşarea explozivă a persecuţiei lui Decius, în 249. Acest împărat, văzând prăbuşirea politică şi morală a statului, a atribuit creştinilor, care nu voiseră să participe la sacrificiile naţionale pentru a implora încetarea unei epidemii, vina pentru această situaţie. A stabilit atunci că toţi supuşii trebuiau să se prezinte la sacrificiu şi să obţină un libellus ca certificat de participare.
 Mulţi au fost martiri, dar nu au lipsit şi dintre aceia care s-au lepădat sau au plătit pentru a obţine certificatul de participare, fără să se prezinte la sacrificiu. Fabian, foarte cunoscut la Roma, a fost luat în vizor de însuşi împăratul, decis să-i elimine, înainte de toate, pe episcopi, pentru ca mai apoi să-i poată supune cu mai multă uşurinţă pe credincioşi. A fost arestat şi martirizat, la 20 ianuarie 250. Trupul său a fost înmormântat în cripta papilor din Cimitirul „Sfântul Calist”, unde el depusese relicvele predecesorilor săi.

 Sufletul bunului păstor

 Mai înainte de moartea sa şi imediat după aceea, Biserica din Roma i-a trimis lui Ciprian o scrisoare pentru a-i explica severului episcop din Cartagina practica romană privindu-i pe lapsi. Poate că la Roma situaţia nu era aşa de tristă cum era aceea pe care Ciprian o prezenta ca fiind proprie Africii. Scrisoarea, deci, reflectă stilul lui Fabian şi este o adevărată capodoperă de caritate pastorală. Iată textul:
 „Biserica rezistă cu tărie în credinţă. Este adevărat că unii, ori impresionaţi de rezonanţa pe care ar fi putut să o trezească din cauza poziţiei lor sociale, ori din cauza fragilităţii umane, au cedat, totuşi, întrucât se separaseră de noi, nu i-am abandonat în căderea lor, dar i-am ajutat şi încă le suntem alături, pentru ca ei să se reabiliteze prin pocăinţă şi să primească iertare de la cel care le-o poate da. Dacă, însă, noi i-am lăsa singuri, căderea lor ar deveni ireparabilă.
 Căutaţi şi voi să faceţi la fel, fraţilor preaiubiţi, dându-le mâna, celor care au căzut, ca să se poată ridica. Astfel, dacă vor trebui să mai sufere arestul, se vor simţi mai tari pentru a putea mărturisi de această dată credinţa şi să remedieze greşeala precedentă.
 Permiteţi-ne să vă amintim, de asemenea, care este linia de urmat şi în ceea ce priveşte o altă problemă.
 Cei care au cedat în încercare, din slăbiciune, întrucât s-au căit şi doresc comuniunea cu Biserica, trebuie să fie ajutaţi. Văduvele şi cei aflaţi în imposibilitatea de a se prezenta în mod spontan, ca, de asemenea, cei care se află în închisoare sau sunt departe de casele lor, trebuie să găsească persoane care să aibă grijă de ei. Nici măcar catecumenii loviţi de boală nu trebuie să rămână dezamăgiţi în aşteptările lor de a fi ajutaţi.
 Vă salută fraţii care sunt în închisoare, prezbiterii şi întreaga Biserică, ce cu maximă solicitudine veghează asupra tuturor acelora care invocă numele Domnului. Dar şi noi vă cerem în schimb să fim prezenţi în amintirea voastră”.
 Fabian, înţelegător faţă de cei slabi, a lăsat un admirabil exemplu de tărie, pe care Ciprian şi l-a făcut propriu şi, într-o scrisoare adresată tuturor Bisericilor din Africa, scria: „Cât este de dăunătoare căderea celui care se află în frunte, şi în schimb ce este mai util şi mai salutar decât ca un episcop să se ofere fraţilor ca exemplu de fermitate în credinţă!”