Calendar Romano-Catolic - 19 martie 2010

[altmariustotal ortodox]

Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria

Viaţa Sfântului Iosif ne este cunoscută numai din câteva însemnări scurte din Evangheliile lui Matei şi a lui Luca. Scrierile apocrife, care relatează o serie de amănunte, uneori nedemne, sunt legendare. Iosif cobora din neamul regelui David: „Iosif, fiul lui David”, cum l-a numit şi îngerul care îl încuraja să accepte situaţia neobişnuită a logodnicei sale, Maria. Faptul cel mai însemnat din viaţa acestui om „drept” este căsătoria lui cu Maria, căsătorie care a avut loc în tinereţe sau chiar la maturitate. Tradiţia populară ni-l arată pe Iosif în concurenţă cu alţi tineri care cereau mâna Mariei. Alegerea a căzut asupra lui, deoarece bastonul pe care îl purta a înflorit în chip miraculos, în timp ce bastoanele celorlalţi au rămas uscate. Această simpatică legendă are şi o semnificaţie mistică: din tulpina uscată a Vechiului Testament, sub razele soarelui răscumpărării, înfloreşte viaţa nouă a harului. Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o adevărată căsătorie, deşi amândoi şi-au propus să trăiască în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale maternităţii Mariei; cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale, se gândea „să o părăsească în ascuns”. Aceasta, pentru că, „fiind un om drept”, după cum spune evanghelistul, nu voia să dea ocazie la bănuieli şi nici să acopere cu prezenţa sa un fapt inexplicabil. (Calificativul de „drept”, atribuit lui Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată frumuseţea şi măreţia sufletului său.) Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin intervenţia unui înger trimis de sus. Iosif „a luat-o la el pe logodnica sa” şi împreună cu ea s-au dus la Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc; el este înconjurat cu dragoste de păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar şi de bănuielile şi ura lui Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt. După circa cinci sau şase ani, se întorc în căsuţa Mariei din Nazaret, unde duc o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a mers împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu. După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea „în înţelepciune, în vârstă şi în har”. Probabil a sfârşit viaţa pământească înainte ca Isus să fi început activitatea lui publică, după ce, cu umilinţă şi demnitate, a împlinit extraordinara misiune de a fi tată purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc. Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, Papa Grigorie al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; Papa Pius al IX-lea, în Veacul al XIX-lea, l-a declarat pe Sfântul Iosif patron al Bisericii universale. Un omagiu deosebit i-a fost adus de Papa Ioan al XXIII-lea, care a introdus pomenirea numelui Sfântului Iosif la Sfânta Liturghie, atunci când se foloseşte Canonul Roman. Numele Iosif este rămas din Vechiul Testament, şi a fost purtat de fiul lui Iacob şi al Rahelei, care a fost vândut de fraţii săi unor negustori de sclavi, dar a ajuns, în cele din urmă, primul ministru al Faraonului Egiptului. În limba ebraică, Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah, care înseamnă „Dumnezeu să mai dea, să adauge”. Acest nume se dădea copiilor după a căror naştere părinţii doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: „Domnul să-mi adauge un fiu”. Ştim ca a urmat al doisprezecelea copil, Veniamin. În limba greacă, cuvântul Yoseph a avut forma Ioséph – şi o formă probabil populară, Iósepos. Din aceste două forme s-au dezvoltat prenumele actuale: Iosephus, Iosif, Iosa, Iosu, Iosiv, Iusuf, Ioja, Ioşca; de asemenea, şi formele cu consoana p: Iosip, Osip, Iusip, Iosup, Iosib, Giuseppe, José; ca forme hipocoristice (de alintare), se folosesc formele: Joka, Josa, Szepi, Jaso. S-au creat şi forme feminine: Josepha, Iosefina, Iozefina, Josette, Josiana. Desigur, părinţii de astăzi nu se mai gândesc la semnificaţia originară a acestui nume, ci îl atribuie copiilor născuţi în luna martie, lună închinată cinstirii sfântului Iosif, sau copiilor pe care doresc să-i pună sub ocrotirea celui ce a fost rânduit de Dumnezeu ca purtător de grijă al lui Isus Cristos. Este, de fapt, un nume drag fiecărui creştin, deoarece nu poate fi despărţit de numele Domnului nostru Isus Cristos şi al Fecioarei Maria, şi ne aminteşte că adevărata comoară a vieţii, pe care trebuie să o dorim şi să o păstrăm cu grijă, este copilul din ieslea Betleemului şi din Taina Altarului.