Calendar Romano-Catolic - 16 octombrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Sf. Margareta Maria Alacoque, călug.
La chemarea solemnă a Psalmistului: „Lăudaţi-l pe Domnul, că este bun, că în veac este mila lui” (Ps 117, vers l şi 29), Biserica lui Cristos răspunde prin diferite acte de cult, prin care recunoaşte şi preamăreşte iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu. Printre aceste forme de cult se afla cinstirea Prea-sfintei Inimi a lui Isus, ca întruchipare reală şi simbol viu al dragostei divine faţă de oameni. Sărbătoarea Inimii Prea-sfinte a lui Isus, devoţiunea primei vineri din lună, aşezarea la loc de cinste a icoanei cu Inima Mântuitorului sunt practici îndrăgite de mulţi credincioşi şi confirmate de autoritatea supremă a Bisericii; ele îşi au originea în viziunile unei călugăriţe din Congregaţia Vizitandinelor, congregaţie întemeiată de Sfântul Francisc de Sales şi pusă sub semnul Vizitei Maicii Domnului la verişoara sa, Elisabeta. Această călugăriţă se numea Margareta Maria Alacoque.
Margareta era al cincilea copil al soţilor Claudiu Alacoque şi Filiberta Lamyn; s-a născut la 22 iulie 1647, în Verosvres, localitate din estul Franţei, nu departe de Lyon. Din copilărie a manifestat o repulsie vizibilă faţă de cuvinte şi acte indecente, simţindu-se permanent îndemnată, după cum va mărturisi mai târziu într-o scrisoare, să spună aceste cuvinte pe care atunci nici nu le înţelegea bine: „O, Dumnezeul meu, îţi consfinţesc curăţia sufletului meu şi fac vot de castitate perfectă!” Când ea avea opt ani, tatăl sau a murit şi mama a încredinţat-o călugăriţelor clarise din Charolles. Aici s-a pregătit pentru prima sfântă împărtăşanie, pe care a primit-o la vârsta de nouă ani. În legătură cu acest eveniment, îşi va aminti mai târziu: „A revărsat în inima mea atâta dezgust faţă de toate distracţiile, încât nu-mi mai plăcea nici una, deşi le căutam cu multă ardoare”. Astfel, Dumnezeu începea să o pregătească pentru o misiune ce-i va aduce mari suferinţe fizice şi morale. Timp de patru ani, a fost ţintuită la pat de o boală ce făcea ca „oasele să-mi străpungă pielea”. La rugămintea Margaretei, cei din jurul ei i-au promis Preacuratei Fecioare Maria că, „dacă micuţa se va însănătoşi, va deveni una dintre fiicele Ei, intrând într-o mănăstire sau congregaţie închinată Maicii Domnului”. Bucuria sănătăţii redobândite şi neastâmpărul celor paisprezece ani au făcut-o să uite promisiunea dată şi să alerge după distracţiile ce i le ofereau căminul părintesc şi societatea veselă a fratelui său, ajuns „practician” la Verosvres. Dar aceasta a durat puţin timp, deoarece mama lor s-a îmbolnăvit şi grija gospodăriei a fost preluată de soacra ei şi de rudele tatălui decedat; ele nu o puteau suferi pe Margareta pentru sârguinţa cu care frecventa biserica din apropiere şi au ajuns să o învinuiască de cele mai josnice intenţii. Uneori, drept pedeapsă, au refuzat să-i dea de mâncare şi ea a fost nevoită să apeleze la bunătatea unor cunoştinţe. Margareta, însă, nu şi-a pierdut curajul şi buna-dispoziţie. Când va fi în mănăstire, ea va spune despre rudele care au asuprit-o că sunt „binefăcătoarele sufletului său”.
Cu prilejul jubileului din anul 1570, călugărul franciscan care a predicat zilele de reculegere în parohia Verosvres i-a ascultat mărturisirea şi apoi i-a dat asigurarea că este chemată la viaţa de mănăstire. În ziua de 19 iunie 1671, Margareta şi-a făcut testamentul, conform uzanţelor, şi a intrat în Mănăstirea Călugăriţelor Vizitandine din Paray-le-Monial. Sora care se îngrijea de formarea novicelor, observând spiritul de adâncă unire cu Dumnezeu a tinerei începătoare, i-a spus: „Mergi şi te aşază în faţa Domnului Isus Cristos ca o pânză care aşteaptă în faţa pictorului”. Şi pictorul divin a început realizarea unei icoane vii a umilinţei, a iubirii faţă de Prea-sfântul Sacrament, a dorinţei de sacrificiu pentru ispăşirea nerecunoştinţei omeneşti faţă de nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu. Pe când se ruga înaintea Prea-sfântului Sacrament, într-o zi din luna iunie a anului 1675, Mântuitorul Isus i-a apărut cu inima ieşită afară din piept, arzând ca un cuptor încins de flăcări, şi i-a spus: „Priveşte această inimă care i-a iubit atât de mult pe oameni, încât nu a cruţat nimic şi s-a consumat cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoştinţă, din partea celor mai mulţi nu primesc decât ingratitudine, prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile ce le săvârşesc, prin răceala şi dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei... Pentru aceasta, îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului şi Sângelui meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea sfintei împărtăşanii şi îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse onoarei mele, adeseori rănită de purtarea nedemnă faţă de Prea-sfântul Sacrament al altarului. Îţi promit că Inima mea va revărsa din belşug darurile iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire, şi vor căuta ca şi alţii să facă acest lucru”. În timpul altor extaze şi viziuni, Mântuitorul Isus i-a arătat Margaretei Maria că va acorda haruri mari şi celor care vor face actul de reparaţie şi vor primi sfânta împărtăşanie în prima vineri din fiecare lună, precum şi tuturor celor care, în diferite feluri, vor aduce o cinstire deosebită Inimii Sale Preasfinte.
Umila călugăriţă din Paray-le-Monial a avut de suferit mult atunci când le-a transmis superiorilor săi mesajul ce i-a fost încredinţat. Considerându-se că acesta este rodul unei imaginaţii exaltate, ei au refuzat hotărât de a-l lua în seamă şi pe nefericita vizionară au supus-o unor aspre umilinţe. Spre uimirea tuturor, Margareta Maria şi-a păstrat calmul, buna-dispoziţie, respectul faţă de mai-marii ei, îndeplinind cu tragere de inimă şi inteligenţă muncile ce i s-au încredinţat, urmând deviza Sfântului Francisc de Sales: „Nu cere nimic, nu refuza nimic”. Între timp, este numit ca duhovnic al mănăstirii călugărul iezuit Claudiu de la Colombière, om cu o cultură şi o viaţă spirituală aleasă. El înţelege sensul adânc şi valoarea descoperirilor relatate de Margareta Maria; cu discreţie şi perseverenţă, reuşeşte să îndepărteze părerile greşite, astfel încât mulţi dintre cei care se declaraseră adversari ai autenticităţii viziunilor de la Paray-le-Monial, acum le susţineau cu ardoare. Margareta Maria, în ultimii ani ai vieţii sale, a avut marea mângâiere de a vedea cum evlavia către Prea-sfânta Inimă a lui Isus şi sărbătoarea Prea-sfintei Inimi au devenit fapt împlinit. În ziua de 17 octombrie 1690, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, ea s-a stins cu mulţumirea în suflet că şi-a împlinit misiunea de a face cunoscută Iubirea.
Procesul de beatificare a Margaretei Maria a început la câţiva ani după moartea ei, dar, din cauza evenimentelor, a trebuit să fie întrerupt de mai multe ori; până când Papa Benedict al XV-lea, în sărbătoarea Înălţării Domnului din anul 1920, a ridicat-o la cinstea sfintelor altare. Pentru a sublinia însemnătatea misiunii îndeplinite de Sfânta Margareta Maria Alacoque, Papa Benedict al XV-lea a dispus ca deasupra unuia dintre altarele Bazilicii „Sfântul Petru” să se aşeze un mare tablou, lucrat în mozaic, reprezentându-l pe Domnul nostru Isus Cristos care îi arată Sfintei Maria Margareta Inima sa iubitoare.
Sărbătorirea ei a fost fixată pentru ziua de 17 octombrie, dar în calendarul nou este anticipată cu o zi, pentru a nu se suprapune amintirii Sfântului Ignaţiu din Antiohia.

sus

Sf. Hedviga, călug.
Sfânta Hedviga s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în palate princiare, dar a rămas în amintirea locuitorilor din Polonia şi din părţile de nord ale Germaniei ca un model de viaţă aspră, plină de renunţări benevole, şi o icoană vie de bunătate. Hedviga era fiica lui Bertold al III-lea, duce de Carintia, soră a doi episcopi, a reginei Agnesa de Merania, soţia lui Filip August, regele Franţei, a reginei Gertruda, soţia regelui Ungariei şi mama Sfintei Elisabeta, şi a unei stareţe. La vârsta de doisprezece ani, conform obiceiului din acele vremuri, s-a căsătorit cu Henric cel Bărbos, duce de Silezia. Din căsnicia lor au avut şase copii. La îndemnul soţiei, Henric a impus în castel un mod de viaţă ordonată şi cumpătată, care le cerea doar a suta parte din venituri, folosind restul pentru, ajutorarea celor săraci, construirea şi întreţinerea de aziluri şi mănăstiri. Hedviga ţinea post în toate zilele, în afară de duminici şi sărbători, dormea pe un pat aspru şi se ruga timp îndelungat. Ducele împărtăşea dorinţa de austeritate a soţiei şi, de comun acord, au hotărât, după naşterea celui de al şaselea copil, să trăiască în castitate desăvârşită; în acest fel, au convieţuit timp de 30 de ani, până în anul 1238, când Henric a murit.
Între operele mari rămase din timpul lui Henric este şi Mănăstirea Călugăriţelor Trapiste de la Freibnitz, lângă Wroclaw. Pentru ridicarea acestei superbe construcţii, el i-a folosit pe condamnaţii din închisorile ducatului, dându-le posibilitatea să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi să se reabiliteze. În anul 1815, după victoria de la Waterloo, clădirile şi terenul au devenit apanajul principelui Blücher.
Rămasă văduvă, Hedviga s-a retras la mănăstirea din Freibnitz, unde a trăit o viaţă de adâncă reculegere şi aspră înfrânare, până la moartea sa, întâmplată în anul 1243. Cu trei ani înainte de moarte, primind vestea despre uciderea de către tătari a fiului său mai mare, Henric cel Pios, a exclamat: „Dumnezeul meu, eu nu vreau altceva decât ceea ce vrei Tu. Tu ai dispus de fiul meu aşa cum ai voit. Îţi mulţumesc că mi-ai dat acest copil care m-a iubit întotdeauna. Aş fi dorit să-l ştiu că trăieşte; dar acum, mângâierea mea este şi mai mare, ştiind că se află pentru totdeauna în împărăţia Ta”.

Numele personal Hedviga derivă dintr-un cuvânt compus, de origine germanică, „Hathuwic”, format din elementele hathus = luptă şi wic = sacru, sfânt. Particula Wic = sacru se regăseşte în numele german al Crăciunului, Weihnacht = noapte sacră. Cu timpul, elementul „wic” s-a schimbat în „Wig”, care înseamnă tot „luptă”; astfel, prenumele de Hedviga, în forma actuală, este compus din două sinonime în înţelesul de „luptă”. Sfânta Hedviga, prin lupta pe care a dus-o pentru desăvârşirea vieţii sale sufleteşti, ne îndreptăţeşte să-i atribuim numelui său înţelesul de „luptă sfântă”.