Calendar Romano-Catolic - 12 noiembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Sf. Iosafat, ep. m.
Ţinuturile întinse din răsăritul Europei au primit credinţa creştină prin misionarii trimişi de Biserica din Constantinopol, înainte de despărţirea de la 1054. Când s-au rupt legăturile cu Biserica din Roma, toate comunităţile noi din Răsărit au rămas sub atârnare canonică de Patriarhul de Constantinopol, dar, încetul cu încetul, au ajuns să se constituie în biserici autocefale, cu drepturi şi răspunderi asupra credincioşilor şi preoţilor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor. În anul 1589, Mitropolia de Moscova este ridicată la rangul de Patriarhie şi devine autoritatea bisericească supremă în Imperiul Rus. Tot în acest timp, partea de apus a Imperiului, aflată în apropierea Poloniei, trece sub stăpânirea regatului polonez, ai cărui cetăţeni erau de credinţă creştină catolică. În urma contactelor reciproce şi a discuţiilor la diferite nivele, mulţi credincioşi şi preoţi îşi exprimă dorinţa de a relua legătura spirituală cu Biserica Romei, cu condiţia să-şi păstreze neschimbate ritualul şi tradiţiile lor orientale. Papa Clement al VIII-lea acceptă propunerea şi, la 10 octombrie 1596, se proclamă unirea în credinţă cu Roma. În această atmosferă ecumenică apare Sfântul Iozafat.
Sfântul Iozafat s-a născut în anul 1580, în localitatea Vladimir din Volhynia, ca fiu al unei familii creştine ortodoxe. Tatăl său, Gabriel Kuncewycz, era consilier municipal al oraşului, iar mama, Mariana, o femeie credincioasă, care a sădit în sufletul copilului o mare iubire faţă de viaţa religioasă, fără să ştie că îl pregăteşte pe viitorul arhiepiscop de Vitebsk. Copilul primise la botez numele de Ioan; el a dovedit o mare atracţie pentru pictură şi pentru învăţarea de limbi străine. Părinţii l-au plasat ca secretar la un mare negustor din Vilna, unde se afla şi o mănăstire a călugărilor bazilitani, Mănăstirea „Sf. Treime”, care de curând intrase în comuniune de credinţă cu Biserica Romei. Tânărul Ioan mergea cu bucurie la biserica mănăstirii şi stătea de vorbă cu stareţul Samuel, de fapt, singurul călugăr.
Reflectând asupra elementelor comune ale credinţei creştine, cum sunt Sfânta Scriptură, Tainele, Sfânta Liturghie, Cultul Sfinţilor, cinstirea Preacuratei, viaţa monastică, Ioan a constatat că Biserica Romei nu este ruptă de temeliile credinţei, ci ea le-a păstrat cu sfinţenie şi le-a dat o mare strălucire. Îndemnat de asemenea gânduri, a cerut să fie primit în mănăstire; şi-a luat numele de Iozafat. Urmaş credincios al regulii mănăstireşti bazilitane, se abţinea de la mâncarea de carne şi consumarea de vin şi fără încetare rostea „Rugăciunea lui Isus”: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul”, la care deseori adăuga: „Doamne, fă să dispară dezbinarea şi dăruieşte-ne harul unirii depline”. Avea pe atunci 20 de ani.
Atraşi de exemplul lui Ioan Kuncewycz, mulţi tineri au cerut să intre în mănăstire; între aceştia, se aminteşte un prieten al său, Jean Velamin Rucki, care şi-a luat numele de Iosif, ajungând nu peste mult timp stareţ şi apoi fiind ales mitropolit de Kiew, în locul mitropolitului Ispas.
La vârsta de 38 de ani, a fost numit auxiliar al arhiepiscopului de Pálozk şi, în 12 noiembrie 1617, a fost consacrat episcop. După încetarea din viaţă a bătrânului arhiepiscop, Iozafat preia conducerea Arhiepiscopiei. Iozafat, păstrându-şi felul de viaţă al unui călugăr bazilitan, a depus eforturi mari pentru cultivarea vieţii călugăreşti şi pentru formarea unui cler temeinic pregătit din punct de vedere religios şi cultural.
La 14 mai 1643, papa Urban al VIII-lea i-a acordat titlul de „Fericit”, iar la 29 iunie 1867, a fost ridicat la cinstea sfintelor altare. Sfintele sale rămăşiţe pământeşti, după diferite peregrinări, au fost depuse în Biserica „Sfânta Barbara” din Viena, unde se află şi astăzi. Noul calendar prescrie „comemorarea obligatorie” pentru întreaga Biserică, ţinând seamă de munca şi jertfa lui pentru unirea în credinţă a tuturor creştinilor.
sus

Sf. Cristian
Sfântul Cristian a făcut parte dintr-o misiune de călugări camaldulezi, chemaţi de regele Boleslau să participe la activitatea de încreştinare a Poloniei. Misiunea era formată din doi italieni, Benedict şi Ioan, şi doi polonezi, Isac şi Matei; Cristian era un polonez primit între ei şi însărcinat să pregătească mâncarea. Toţi locuiau într-un schit, nu departe de Gniezno, pe malul Râului Warta. Într-o noapte, o bandă de tâlhari a atacat schitul şi i-a masacrat pe cei doi călugări italieni şi pe cei doi polonezi; bucătarul Cristian s-a apărat cu un baston, dar a fost răpus şi el. Aflând despre cele întâmplate, episcopul de Poznan a venit acolo şi a dispus ca trupurile celor patru călugări camaldulezi să fie înmormântate în biserică, iar al lui Cristian, în interiorul schitului. S-a considerat că sfinţenia sa a fost mai puţin eroică decât a tovarăşilor săi, deoarece a încercat să se apere. Asasinii au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, dar regele Boleslau a comutat sentinţa, hotărând să fie puşi în lanţuri, legaţi de mormintele victimelor şi lăsaţi acolo până ce vor muri. Dar, printr-o minune, victimele au dovedit că i-au iertat: lanţurile s-au rupt de la sine şi au căzut. Tâlharii, recunoscându-şi vina şi cerând în public iertare, au fost primiţi în mănăstire ca servitori.
Schitul de pe Warta a devenit un loc de pelerinaj renumit şi cei cinci fraţi camaldulezi sunt sărbătoriţi ca sfinţi în ziua de 12 noiembrie, în toată Polonia.

Noul Testament afirmă că, în jurul anului 43, în oraşul Antiohia, cei care îmbrăţişau şi urmau învăţătura lui Isus Cristos au început să fie numiţi creştini, în latineşte, „christiani”, după numele Învăţătorului lor. Mai târziu, „Christianus” a început să fie folosit şi ca nume de persoană, cu acelaşi înţeles. Numele Cristos este de origine greacă şi traduce cuvântul ebraic „Mesia”, cuvânt ce înseamnă „Unsul Domnului”. Sensul aminteşte de faptul că persoanele alese de Dumnezeu să fie regi, preoţi sau profeţi erau consacrate prin ungerea cu untdelemnul sfinţit. Deoarece Fiul lui Dumnezeu devenit Om a realizat în gradul cel mai înalt atribuţiile de Preot, Profet, Rege, numele de Mesia, Cristos, Christus a rămas ca al doilea nume al lui Isus, fiul Mariei din Nazaret. Ca nume de persoană, Cristian are înţelesul de „om dăruit lui Cristos”. Sub influenţa limbii slave, s-au format şi numele: Hristea, Hristan. Adesea sunt folosite şi diminutivele: Cristinel, Cristel, Ristică, Râstea, Ristel. Există şi forma feminină Cristiana. Toate aceste variante urmăresc să amintească strânsa legătură dintre credinciosul creştin şi Cristos Domnul. Sfântul Augustin a exprimat acest adevăr prin cuvintele: „Christianus alter Christus” – „Creştinul este un alt Cristos”.