Calendar Romano-Catolic - 9 octombrie 2018

[altmariustotal catolic]

SFINŢII DIONISIU, episcop

ŞI ÎNSOŢITORII

martiri

(+250 cca.)

“Fericită cetatea care păstrează gloriosul şi venerabilul cap, rămăşiţele tale demne de laudă, o, martir însemnat, mare predicator şi pontif, ca şi pe acelea ale însoţitorilor tăi, pe care tu i-ai prezentat lui Dumnezeu, victimă fără pată, parfum de tămâie”^[1].

Conform tradiţiei, Dionisiu era unul dintre cei şapte episcopi pe care Biserica din Roma i-a trimis în Galia în secolul al III-lea. Ajuns episcop de Lutetia, actualul Paris, care în acel timp era ceva mai mare decât un sat, a încreştinat regiunea şi a organizat Biserica. A fost martirizat prin decapitare, în jurul anului 250, împreună cu prezbiterul Eleuteriu şi diaconul Rusticus. Despre aceşti doi tovarăşi ai săi nu avem informaţii deosebite, dar existenţa lor confirmă că, în acea epocă, Biserica din Lutetia era deja bine constituită.

Numeroasele relatări ale martiriului lor, scrise în secolele următoare, spun că Dionisiu era un creştin din Roma de origine galică şi, din acest motiv, sfântul Clement, papă, l-ar fi consacrat episcop şi l-ar fi trimis să evanghelizeze poporul său împreună cu alţi şase. Sosiţi în Galia, fiecare dintre ei a luat-o într-o direcţie şi lui Dionisiu i-a revenit zona centrală în jurul căreia a luat naştere Parisul.

În Viaţa sfintei Genoveva, scrisă în jurul anului 520, se vorbeşte despre bazilica pe care sfânta a ridicat-o în locul unde martirul a suferit moartea, Vico Catulliaco. Aici s-a ridicat apoi faimosul complex mănăstiresc de la Saint-Denis, inaugurat solemn în prezenţa lui Carol cel Mare. Zona şi-a luat numele de Montmartre, de la latinescul Mons Martyrum, colina martirilor.

Deja mai înainte de Carol cel Mare, cultul acestor sfinţi fusese asociat cu dezvoltarea Parisului şi creşterea puterii francilor, dar mai apoi, s-a răspândit şi dincolo de hotarele Galiei.

Dionisiu a fost recunoscut ca fondator al Bisericii pariziene şi franceze. În tentativa de a apropia cât mai mult posibil originea Bisericii franceze de timpurile apostolice, s-a ajuns ca Dionisiu să fie confundat cu Areopagitul din Atena, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor. Ca urmare, faima sa va fi egalată doar de sfântul Remigiu, episcop de Reims, care l-a botezat pe Clovis, rege al francilor, în secolul al VI-lea.

---

^[1] Din panegiricul pronunţat în cinstea sfântului, la 3 octombrie 833, de vicarul patriarhului de Ierusalim. Cit. în E. Lodi, I Santi del calendario romano, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1990, pag. 499.

Sf. Iacob cel mic

• Apostol
• 3 mai (latin)
• 9 octombrie, 23 octombrie (bizantin)
• 

SfântuI Iacob, pe care evanghelistul Marcu îl numeşte «cel Mic» pentru a-l deosebi de omonimuI său, Iacob ceI Mare, fratele lui Ioan, intră în istorie ca Episcop de Ierusalim, după anul 42, când Iacob cel Mare a fost martirizat şi Petru a părăsit oraşul. De la Sfântul Iacob cel Mic a rămas o scrisoare, cuprinsă în Noul Testament; scrisoarea este adresată tuturor comunităţilor creştine şi arată că autorul ei este un om hotărât, chiar aspru «cenzor necruţător al greşelilor, dar şi părinte înţelept». Ea cuprinde expresii tari care, şi astăzi, după nouăsprezece veacuri, sunt perfect actuale : «De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi ? Nu, oare, de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre ? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi să dobândiţi ce doriţi; vă sfădiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. Nesocotiţilor!» (4,1-3).

Despre moartea SfântuIui Iacob cel Mic avem însemnări foarte vechi. Istoricul evreu Iosif Flavius ne spune că Iacob cel Mic a fost condamnat să fie ucis cu pietre, în anul 61 sau 62; condamnarea a fost hotărâtă de marele preot Annah al H-lea, care rămăsese autoritate supremă în Ierusalim, în intervalul dintre moartea procuratoruIui Festus şi numirea succesoruIui său; marele preot a folosit situaţia pentru a-l elimina pe episcopul creştin al Ierusalimului. Asemenea celorlalţi apostoli, Iacob cel Mic pecetluieşte cu sângele său credinţa şi dragostea lui faţă de Răstignitul de pe Golgota.

Numele Iacob a fost purtat de unul dintre cei doi copii ai lui Isac: Esau şi Iacob. Asupra înţelesuIui acestui cuvânt nu s-a ajuns la o soluţie clară, deşi este unul dintre numele foarte răspândite, mai întâi în lumea mozaică şi arabă, apoi şi în lumea creştină. Foarte probabil este în legătură cu o rădăcină verbală însemnând: a proteja, a apăra – şi Iacob „ar putea fi înţeles ca: «fiind sub ocrotirea lui Dumnezeu». Doi dintre apostoli au purtat acest nume; «Martirologiul Roman»aminteşte alţi zece sfinţi cu numele Iacob. Ei ne arată cum un nume foarte vechi şi neclar poate deveni strălucitor printr-o viaţă sfântă.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Filip şi Iacob, ascultând glasul care i-a făcut discipoli ai lui Cristos, i-au imitat viaţa şi i-au ascultat cuvântul cu atâta fidelitate, încât au dorit să te cunoască pe tine, o, Părinte, şi să contemple chipul tău. întăriţi în credinţa faţă de învierea învăţătorului, ei au devenit martori grăitori şi siguri ai evangheliei”[1].

Iacob cel Mic este numit astfel deoarece era cel mai mic de statură în raport cu celălalt apostol, fratele sfântului Ioan, care purta acelaşi nume. Singurul lucru cert este că a fost apostol al Domnului; pentru alte detalii – care însă cu greu pot fi probate – trebuie să ne încredem în tradiţie. Conform studiilor celor mai critice, el nu ar fi fost acel Iacob care a întemeiat prima comunitate la Ierusalim. În schimb, după o altă tradiţie, el ar fi fost văr cu Isus, fiu al lui Alfeu şi al unei anume Maria prezentă la picioarele crucii. Datorită acestei înrudiri cu Isus, el ar fi fost foarte respectat şi preţuit de primii creştini şi de apostolii înşişi.

Să oferim, de asemenea, şi informaţiile ce rezultă din Noul Testament, chiar dacă nu ştim cu siguranţă absolută dacă se referă la aceeaşi persoană. Paul, la trei ani după convertirea sa, a urcat la Ierusalim şi nu a văzut „pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului”(Gal 1,19). În a doua sa vizită, după paisprezece ani, Apostolul povesteşte (Gal 2,9) că, prezen- tându-şi evanghelia pe care o predica păgânilor, „Iacob, Chefa şi Ioan, care sunt consideraţi coloane, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii, ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei tăiaţi împrejur”.

Cu ocazia Conciliului de la Ierusalim, Iacob a spus: „Eu consider că nu trebuie să-i tulburăm pe aceia dintre păgâni care se întorc la Dumnezeu, ci să li se scrie atât: să se ferească de contaminările cu idolii, de desfrânare, de animale sufocate şi de sânge”(Fap 15,19-20). Preocupat de armonia ce trebuia să domnească în comunităţile mixte, formate deci din creştinii proveniţi din iudaism, cât şi din păgânism, Iacob recomandă unele atitudini practice menite să evite plângerile şi scandalurile inutile.

Şi în ultima călătorie la Ierusalim, Paul l-a vizitat pe Iacob. Împreună cu el erau toţi prezbiterii comunităţii şi Paul le-a relatat şi de această dată lucrările minunate împlinite de Domnul între păgâni. Conform tradiţiei, în anul 62, faima de care se bucura Iacob la Ierusalim şi creşterea comunităţii creştine au provocat o răscoală populară şi apostolul a fost luat şi aruncat de pe esplanada templului şi apoi ucis cu o lovitură decisivă.

Numele lui Iacob este dat unei scrisori apostolice, care are un stil sapienţial, adresată tuturor creştinilor. Prezentăm aici un mic text, unde autorul vorbeşte despre înţelepciunea care vine de sus şi călăuzeşte viaţa creştină: „Ea este, înainte de toate, curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie. Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iac 3,17-18).

Note:
[1] MA I, 954.

Sf. Ioan Leonardi

• preot
• 1541-1609
• n.: în 1541, Diecimo, Lucca, Italia
• d.: la 8 octombrie 1609, Roma, Italia
• 9 octombrie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil în 1701, de Papa Clement al XI-lea
  • fericit la 10 noiembrie 1861, de Papa Pius al IX-lea
  • sfânt la 17 aprilie 1938, de Papa Pius al XI-lea

Numele Sfântului Ioan Leonardi este strâns legat de aducerea la îndeplinire a măsurilor luate de Conciliul Tridentin (1545-1563) în vederea reformei „in capite et in corpore” a vieţii creştineşti, precum şi de întemeierea institutului „De Propaganda Fide”, pentru formarea culturală şi morală a preoţilor catolici.

Ioan Leonardi s-a născut în anul 1541, ca fiu al soţilor Iacob şi Ioana Lippi, în localitatea Diecimo, din apropierea oraşului Lucca, renumitul centru al industriei mătăsii din regiunea Toscana, Florenţa. Părinţii l-au trimis la şcolile din Lucca să înveţe farmacia. Este de admirat faptul că deşi tânăr şi dispunând de bani, fără nici un control din partea familiei în acest oraş de atracţii şi ispite, Ioan s-a gândit să formeze o societate de tineri, care, sub conducerea unui călugăr dominican, fratele Bernardini, să se ocupe de cultivarea vieţii sufleteşti, prin rugăciunea în comun şi acordarea de asistenţă spirituală şi materială săracilor şi pelerinilor. Dar, cu toate aceste generoase realizări, nu i s-a împlinit dorinţa de a fi primit în ordinul franciscan.

La vârsta de douăzeci şi şase de ani a abandonat activitatea de farmacist, şi ajutat de fr. Bernardini a urmat studiile teologice pentru a deveni preot. În sărbătoarea Epifaniei din 1571 a putut să celebreze prima sa Sfântă Liturghie. Episcopul i-a încredinţat biserica „Sf. Ioan” din localitatea Magione. Aici şi-a realizat una din marile lui aspiraţii, aceea de a înfiinţa o şcoală pentru predarea sistematică şi aprofundată a învăţăturii creştine. Această iniţiativă a trezit admiraţie în mulţi preoţi care s-au alăturat lui Ioan, şi împreună au format Congregaţia preoţilor realizatori ai Reformei, cu scopul de a se dedica realizării reformei cerute de Conciliul Tridentin. Marele apostol al reînnoirii sufleteşti a plătit cu multe suferinţe curajul de a predica şi de a susţine pe toate căile necesitatea întoarcerii la practicarea virtuţilor evanghelice, de către preoţi şi credincioşi, într-o epocă de mare decadenţă morală.

Chiar şi concetăţenii săi l-au alungat din oraşul lor, considerându-l un trimis al Inchiziţiei; mulţi dintre membrii congregaţiei întemeiate de el l-au părăsit. Ioan s-a retras la Roma, într-un providenţial exil de zece ani; aici a avut ocazia să lege o strânsă prietenie cu Sfântul Filip Neri, cu învăţatul Cardinal Baronius şi cu Sfântul Iosif Calasanţiu. Însuşi Suveranul Pontif l-a apreciat foarte mult şi i-a încredinţat diferite misiuni delicate la Nola, Napoli, Montevergine, în probleme care cereau prezenţa unui om înţelept şi plin de bunătate, pentru a reintroduce în vechile mănăstiri disciplina nouă şi adevăratul spirit călugăresc. Împreună cu Cardinalul spaniol Vives, a conceput şi organizat o congregaţie care să pregătească preoţi pentru răspândirea şi cultivarea credinţei în rândurile celor care nu au auzit de Cristos. Această congregaţie va deveni în 1622, sub papa Grigore al XV-lea, „Propaganda Fide”, iar din 1967 se va numi „Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor”.

Ioan Leonardi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă la Roma, unde a murit în ziua de 8 octombrie 1609. A fost beatificat în anul 1861 şi la 17 aprilie 1938 a fost ridicat la cinstea sfintelor altare.

Într-o scrisoare adresată Papei Paul al V-lea, Ioan Leonardi spunea: „Cei care voiesc să se consacre muncii de îndreptare a moravurilor trebuie ca înainte de toate să-şi propună să urmărească numai slava lui Dumnezeu, şi de la El să aştepte şi să ceară ajutorul pentru această grea şi mântuitoare operă. Apoi să se ofere pe ei înşişi în faţa ochilor celor ce trebuiesc îndreptaţi ca o oglindă curată a tuturor virtuţilor şi făclii aşezate în candelabre, ca prin integritatea moravurilor şi strălucirea virtuţilor să lumineze tuturor celor din casa lui Dumnezeu, şi astfel mai degrabă să atragă decât să împingă pe alţii la schimbarea vieţii, ca nu cumva, după cum spune Conciliul Tridentin, să se pretindă de la trupul Bisericii ceea ce Capul nu împlineşte” (Breviar, 9 octombrie).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

„Nu trebuie căutat în trup ceea ce nu se poate găsi în cap; să începem cu primii – cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și parohi, cărora le-a fost încredințată direct grija sufletelor – și să coborâm până la ultimii, adică de la capi la copii, deoarece aceștia nu trebuie să fie neglijați de aceia de la care trebuie să înceapă reforma moravurilor în Biserică”[1].

Carisma acestui reformator post-tridentin cu vederi foarte largi opera pentru asanarea tuturor componentelor Bisericii, în sintonie cu ceilalți sfinți contemporani lui, ca Filip Neri, Carol Borromeu, Iosif de Calasanz.

Suflecarea mânecilor

Născut la Diecimo di Borgo, la Mozzano, în provincia di Lucca, în 1541 sau 1543, a fost trimis să studieze farmacia, în acel oraș în plină agitație din cauza fermentului Renașterii și datorită predicii lui Ochino. Tânărul Leonardi nu s-a lăsat antrenat în protestul capucinului, nici în viața liberă a neopăgânismului, dar, strălucit și curajos cum era, a reușit să-și câștige stima altor tineri și, sub conducerea unui părinte dominican, a fondat asociația numită a columbinilor,cu scopul de a-și sufleca mânecile, și, în loc să piardă timpul în discuții, să se pună în slujba săracilor, a bolnavilor, a pelerinilor și, mai presus de toate, să predea copiilor doctrina catolică.

Între timp, creștea în el dorința de a se consacra total lui Dumnezeu, și astfel, a cerut să intre la franciscani, dar aceștia nu l-au primit. Confesorul său l-a sfătuit atunci să se pregătească pentru preoție. Ioan a lăsat deoparte studiile de farmacie și le-a început pe cele teologice.

Un reformator în toate domeniile

Sfințit preot, în 1571, episcopul i-a încredințat biserica „San Giovanni della Magione”, din Lucca. Ajutat de columbinii săi, a instituit o școală de cateheză pentru copiii din cartier, care a avut un așa succes, încât episcopul i-a încredințat învățarea doctrinei creștine mai întâi în toate bisericile din Lucca, și apoi în cele din întreaga dieceză. Pentru a-și împlini această misiune, el a fondat Societatea Doctrinei Creștine, care primea laici și laice dornici de a se dedica predării catehezei copiilor și celor mari. Aprobată de episcopul diecezan și apoi de papa Clement al VlII-lea, ea s-a răspândit foarte rapid, mai întâi la Lucca și apoi chiar și la Roma și Napoli.

Pentru acești cateheți și pentru parohi, Leonardi a scris un opuscul care a avut multe ediții: Doctrina creștină învățată de parohi în parohiile lor copiilor orașului Lucca și diecezei sale. A ținut cont, însă, că, în timp ce cateheții, prin exemplul și învățătura lor, nu numai că formau pentru viața creștină grupuri numeroase de copii și tineri, dar operau în același timp și multe convertiri printre cei adulți, nu existau preoți pregătiți să culeagă asemenea roade în ministerul Spovezii și al direcțiunii spirituale. A fondat atunci „Confraternitatea Preoților Reformați” (1574), care mai târziu (1614) a fost aprobată de Paul al V-lea, sub numele de „Clericii Regulari ai Maicii lui Dumnezeu”.

Vântul persecuției

Când tânăra congregație era în plină afirmare și număra între membrii ei chiar și persoane ilustre, s-a iscat persecuția. Unii clerici laxiști și alți laici care dețineau puterea politică în oraș, simțindu-se amenințați de opera de reformă și de ascendentul pe care sfântul îl dobândea înaintea poporului, s-au coalizat împotriva lui Leonardi. I-au declarat război deschis, ajungând până acolo încât l-au privat pe el și comunitatea sa de alimentarea cu cele necesare pentru existență și l-au constrâns astfel să ceară de pomană.

Leonardi, deși constrâns să se mute într-o biserică mai puțin centrală, nu s-a dat bătut, și pentru că se bucura de sprijinul episcopului care, între timp, a aprobat tânăra congregație. Încurajat de acest decret diecezan, s-a dus îndată la Roma, pentru a obține aprobarea pontificală. Adversarii, profitând de absența sa, au obținut două succese împotriva lui: magnații orașului, printr-un decret, l-au expulzat pentru totdeauna din Lucca, pe motiv că a tulburat ordinea publică; în afara unor vorbe rele, ei au reușit să semene dezbinare nu numai între credincioși, dar chiar și în comunitatea sfântului.

Leonardi nu s-a mirat de sentința nedreaptă a judecătorilor din Lucca. Le-a cerut în zadar să dovedească acuzele aduse împotriva lui, dar a fost profund îndurerat de rana provocată în congregația sa în formare de infidelitatea unora dintre fiii săi; o rană pe care, de mai multe ori, a încercat să o vindece printr-o generoasă caritate, dar fără succes.

La Roma, pentru întreaga Biserică

Să se întoarcă la Lucca, în acel moment, nu era un lucru prudent, și a rămas astfel la Roma. Orașul toscan pierdea pe unul dintre cei mai buni apostoli ai săi și Urbea câștiga unul dintre cei mai valizi colaboratori în reforma bisericească deja în act. De fapt, papii timpului apreciau nu numai sfințenia lui Leonardi, dar și calitățile sale diplomatice, încât i-au încredințat misiuni foarte delicate și dificile, unde alți prelați nu reușiseră.

A fost trimis în Regatul de Napoli, pentru a rezolva o problemă spinoasă legată de sanctuarul Madonna dell’Arco, în Dieceza de Nola. O dată rezolvată controversa, a trebuit să se oprească mai mult timp în orașul napolitan, deoarece a contractat o boală. Întors la Roma, a obținut din partea Senatului din Lucca, prin medierea Colegiului Cardinalilor, să se poată întoarce în orașul său natal, unde însă nu a rămas mult timp, deoarece papa Clement al VIII-lea, după ce a aprobat congregația sa, l-a însărcinat cu o altă dificilă misiune: reforma abației Montevergine, de lângă Benevento.

Printr-o muncă lungă și răbdătoare de câțiva ani, Leonardi a readus ordinea în această veche și glorioasă abație, cu care erau în legătură numeroase alte mănăstiri benedictine din zonă. După ce a suspendat unele mănăstiri lipsite de numărul canonic al membrilor și a restabilit ordinea în celelalte, înlocuind dife-riți superiori și chiar pe abate, a readus Montevergine la adevărata sa menire de centru de spiritualitate benedictină.

Lucca continua între timp să se afle în război. Abia ales superior al congregației pentru a doua oară, s-a produs o adevărată revoltă în oraș, și el, de dragul păcii, a trebuit să renunțe. Papa, pentru a le arăta celor din Lucca cât de mult îl prețuia, l-a numit vizitator apostolic în orașul rebel. Situația, în loc să se îmbunătățească, s-a înrăutățit și mai mult, deoarece Leonardi era privit ca un inchizitor și călugării săi ca niște spioni. Viața lor devenise imposibilă și unii, în intenția de a salva această congregație în formare, s-au îndepărtat de directivele fondatorului. Acesta, după ce a făcut tot ce era cu putință, cu dragostea care îl ajuta să uite orice nedreptate suferită, fără a reuși să readucă armonia între ai săi, s-a întors la Roma cu inima îndurerată.

Aici îl aștepta misiunea de a reforma Ordinul Valombrosan și de a-l conforma exigențelor tridentine pe acela al slujitorilor și al Școlilor Pioase. În această perioadă, l-a cunoscut pe sfântul Iosif de Calasanz și a stabilit cu el o prietenie așa de profundă, încât, timp de mai mulți ani, cele două ordine călugărești fon-date de ei au rămas unite.

Ajutorul frățesc al sfântului Filip Neri

Chiar dacă Leonardi nu a pierdut niciodată speranța de a face pace cu orașul Lucca, el a fost sfătuit să deschidă o casă la Roma, unde se bucura de respectul papei și avea atâția prieteni. Comunitatea preoților reformați, cei mai credincioși fondatorului, s-a stabilit la „Santa Maria in Portico”, și noua congregație a fost pusă sub protecția cardinalului Baronius. Acesta, urmând sfatul lui Filip Neri, a voit ca Leonardi să fie din nou ales superior general, în ciuda protestelor continue ale celor din Lucca, și s-a străduit în toate felurile să favorizeze dezvoltarea noii fundații.

Erau timpuri de mare fervoare misionară și Leonardi voia și el să-i trimită pe unii dintre fiii săi în țări îndepărtate, dar sfântul Filip Neri l-a descurajat, spu- nându-i că lucrul cel mai urgent pentru acel moment era să aștepte consolidarea congregației sale la Roma. Sfatul s-a dovedit a fi providențial, deoarece acolo, peste puțin timp, Leonardi avea să-l întâlnească pe preotul spaniol G.B. Vives și, împreună cu el, a fondat seminarul ce va pregăti la Roma preoți pentru misiuni. A luat astfel ființă ceea ce mai târziu a devenit „Collegio Urbano de Propaganda Fide”. Aceasta a fost ultima operă ieșită din inima și din mintea sfântului Ioan Leonardi.

În 1609, îngrijind oameni bolnavi de ciumă, a contractat boala și a murit la 8 octombrie a aceluiași an. Sfințenia sa eroică a fost atestată prin profunda convingere a sfântului Filip Neri, a lui Baronius, a sfântului Iosif de Calasanz, a lui Vives și a atâtor altora care au împărțit cu el neliniștile și bucuriile pentru reformarea Bisericii. A fost înmormântat în „Santa Maria in Campitelli” și, în 1938, a fost declarat sfânt.

Notă:
[1] Dintr-o scrisoare a sfântului către Paul al V-lea; păstrată în arhiva ordinului.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog