Calendar Romano-Catolic - 9 iunie 2016

[altmariustotal catolic]

Sf. Efrem Sirul

• diacon, Doctor al Bisericii
• c.306-373
• n.: în c.306, Nisibis, Mesopotamia, Siria
• d.: la 9 iunie 373, Edessa, Irak
• 9 iunie (latin)
• 28 ianuarie (bizantin)
• 

 

Despre viaţa Sfântului Efrem cunoaştem foarte puţine lucruri. S-a născut la Nisibis în Mesopotamia de nord, la începutul secolului al IV-lea, probabil în 306. Avea şapte ani când Constantin cel Mare a dat edictul de la Milano, prin care acorda libertate deplină Bisericii creştine. Se pare totuşi că Efrem nu a putut să se bucure de libertatea cultului, nici măcar în cadrul familiei, deoarece tatăl său era preot păgân şi nu vedea cu ochi buni formaţia creştină pe care mama o dădea fiului. Efrem a fost alungat de acasă. La 18 ani a primit botezul şi a început să trăiască din munca proprie la Edessa (astăzi Orfa, în Turcia, la graniţa cu Siria) lucrând ca ajutor într-o baie publică. În anul 338 Nisibis localitatea natală, a fost atacată de perşi; Efrem s-a încadrat în armatele care o apărau.

Când Nisibis a căzut sub stăpânirea perşilor, Efrem a devenit diacon şi în anul 365 s-a mutat definitiv la Edessa, unde a deschis şi a condus o şcoală. Aici a şi murit la 9 iunie 373. Tradiţia ni-l aminteşte drept un om foarte aspru. Nu cunoştea limba greacă şi probabil acesta este motivul pentru care în opera sa literară nu se simte influenţa discuţiilor referitoare la Sfânta Treime, discuţii foarte aprinse în regiunile de limbă greacă. El expune, autentic, limpede şi precis, învăţătura creştină din vechime. Mijlocul folosit de Sfântul Efrem pentru răspândirea adevărului creştin este poezia şi pentru acest motiv este numit: „Harfa Duhului Sfânt”.

În acea perioadă începuse a se introduce „cântarea alternativă” la oficierea slujbelor religioase. Iniţiatorii au fost: Sfântul Ambrozie la Milano şi Diodor la Antiohia. Diaconul din Nisibis, aflat la frontiera creştinătăţii şi a lumii romane, a compus în limba maternă poezii cu un conţinut didactic şi însufleţitor, într-o formă lirică, adaptată cântului de masă. Caracterul popular al poeziilor sale a dus la o vastă răspândire a lor. Din Siria au ajuns în orientul mediteranian, datorită şi unei foarte frumoase traduceri în limba greacă.

Efrem nu scria cu gândul de a dobândi o glorie literară; el se slujea de poezie ca de un mijloc pastoral excelent, chiar în omiliile şi predicile sale. Cunoaşterea adâncă a Sfintelor Scripturi oferea geniului său peotic elementul cel mai adecvat pentru a pătrunde în misterele adevărului şi a scoate învăţăturile folositoare pentru poporul lui Dumnezeu.

Sfântul Efrem este şi poetul Madonei Preacurate; El i-a dedicat douăzeci de imnuri în care i se adresează cu o expresie de profundă pietate şi gingăşie. El o invocă pe Maria ca fiind „mai strălucitoare decât soarele, cea care a făcut pace între cer şi pământ; pacea, bucuria şi mântuirea lumii, coroana fecioarelor; cu totul curată, nevinovată, nesupusă putrezirii, preafericită, neprihănită, vrednică de laudă, vrednică de toată cinstea”.

Pentru doctrina lui profundă şi luminoasă, Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920, l-a declarat pe Sfântul Efrem sirianul Învăţător al Bisericii Universale.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Ana Maria Taigi

• 1769-1837
• n.: la 29 mai 1769, Siena, Italia
• d.: la 9 iunie 1837, Roma, Italia
• 9 iunie (latin)
• 
• • venerabilă la 4 martie 1906, de Papa Pius al X-lea
  • fericită la 30 mai 1920, de Papa Benedict al XV-lea

Multe erau personalităţile de vază în Roma la începutul secolului al XIX-lea, dar poate nici una dintre ele nu s-a bucurat de preţuirea şi afecţiunea locuitorilor oraşului ca umila gospodină Ana Maria Taigi, mamă a şase copii, soţia lui Domenico Taigi, servitor al familiei Chigi. Spre locuinţa lor se îndreptau paşii multora, din toate treptele sociale, spre a discuta cu Ana Maria probleme delicate de conştiinţă şi pentru a-i cere sprijinul rugăciunilor ei. Aproape în permanenţă Ana Maria avea înaintea ochilor un soare misterios înconjurat de o coroană de spini şi având în mijloc o imagine reprezentând Sfânta înţelepciune.

Când se apropia cineva al cărui suflet era stăpânit de păcate, o umbră întunecoasă umbrea o parte mai mare sau mai mică din astrul nevăzut pentru alţii; cuprinsă de mâhnire, alteori de indignare, cu linişte şi demnitate Ana Maria ajuta pe interlocutorul ei să îşi înţeleagă situaţia. Văzându-i lipsurile în care se afla, mulţi îi ofereau ajutoare, dar ea nu primea nimic, recomandându-le să le ofere săracilor, mulţumindu-se cu ceea ce câştiga soţul şi ea însăşi din lucrurile de mână pe care le împletea în timpul liber. Domenico era un om aspru şi iute din fire, dar muncitor drept şi credincios; Ana Maria i-a fost tovarăşă de viaţă credincioasă şi o colaboratoare inteligentă în munca de întreţinere a unei familii cu şase copii, la care se adăugau şi părinţii ei, ajunşi ia sărăcie şi la bătrâneţe.

Farmacistul Gianetti, tatăl Anei, era un om respectat în oraşul Siena şi se bucura de o situaţie înfloritoare. Dar când Ana Maria avea cinci ani, a intervenit un faliment şi ei s-au văzut ruinaţi. Au părăsit oraşul şi au venit în Roma. Fetiţa se angajează ucenică la o croitoreasă, apoi cameristă la o doamnă din aristocraţie; părinţii ei slăbesc, din zi în zi devin mai supărăcioşi; Ana Maria rămâne liniştită, îi încurajează şi îi bucură cu micul ei câştig. Diferite biserici din Roma devin locurile cele mai frecventate de tânăra servitoare. În ele află o lumină şi o bucurie ce i se întipăresc chiar pe faţă şi în ţinută, răspândind în jur un parfum fermecător. Între timp, îl întâlneşte pe Domenico Taigi, servitor la grajdurile renumitei familii Chigi; sărac şi el, dar tot atât de credincios ca Ana Maria.

În 1790 se căsătoresc, şi nu greşim dacă presupunem că în noaptea nunţii au repetat gestul tânărului Tobie şi a soţiei sale Sara. «Iar când au rămas numai ei doi în cameră, Tobie s-a sculat din pat şi a zis: «Scoală, soro, să ne rugăm, ca Domnul să aibă milă de noi». Şi a început Tobie a zice: «Binecuvântat eşti, Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt, şi slăvit întru toţi vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerurile şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis : «Nu este bine să fie omul singur; să îi facem un ajutor asemenea lui» Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la adânci bătrâneţi! «Şi a zis şi ea cu el: «Amin».

La începutul vieţii lor de căsătorie, Ana Maria, cedând unor porniri de vanitate, în ciuda mijloacelor modeste de care dispuneau, ţinea mult să se îmbrace cochet şi să sporească farmecul staturii sale graţioase prin diferite podoabe. Dar o nelinişte ciudată, un fel de avertizare tăcută, nu o părăseau nici o clipă. Odată, fiind în acea ţinută de paradă, întâlnește privirea serioasă a unui călugăr ce trecea pe lângă ca. Privirea aspră a acestui necunoscut i-a descoperit brusc şi dureros vanitatea şi slăbiciunea caracterului ei. În suflet i se lasă o durere sfâșietoare; într-o clipă hotărăşte să sfârșească cu uşurătatea ei, şi să înceapă o viaţă de sinceră apropiere de Dumnezeu.

Pornind de la privirea dojenitoare a acelui călugăr, Ana Maria a început o viaţă nouă. Ea cere să fie primită în rândul terţiarelor Ordinului Preasfintei Treimi şi în curând ajunge un model în practicarea vieţii de rugăciune, de mortificare şi de bunătate. Printr-un favor deosebit, pe atunci foarte rar, i se îngăduie să primească Sfânta împărtăşanie în fiecare zi. De aici scoate putere să fie soţia vrednică şi mamă nu numai pentru cei şase copii ai ei, dar pentru nenumăraţi nefericiţi care aleargă la ajutorul şi sfatul ei. Prin darurile extraordinare cu care Dumnezeu a înzestrat-o, prin vindecările minunate săvârșite la rugăciunile ei, Ana Maria ajunge să fie cunoscută şi admirată de întreaga Romă, dar rămâne soţia şi mama dăruită casei şi familiei sale. O boală grea şi îndelungată, oferită zi de zi pentru mântuirea sufletelor, o apropie de mormânt.

În ziua de 7 iunie 1837, după ce încredinţează lui Dumnezeu familia şi pe locuitorii Romei, pe care i-a iubit atât de mult, sufletul ei părăseşte trupul ostenit de muncă şi suferinţă şi se îndreaptă spre Soarele care în ultimii ani a adus lumina adevărului în nenumărate inimi. Poporul din Roma i-a dat numele de «sfântă» îndată după moarte, dar Biserica şi-a spus cuvântul numai la 30 mai 1920, când a declarat-o Fericită.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti