Calendar Romano-Catolic - 9 iulie 2019

[altmariustotal catolic]

Ss. Martirii chinezi

• martiri
• 9 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • sfânt la 1 octombrie 2000, de Papa Ioan Paul al II-lea

Sfântul Augustin Zhao Rong, preot şi însoţitorii

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi-au părăsit propria lor ţară… asumându-şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a-l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popor (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându-şi pentru ea toate energiile[1].

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T’ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în „Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune. Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K’ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi „Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii. Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea „riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K’ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie – puternic influenţată de cea din Japonia -, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii „manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului. Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei. Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K’ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea. În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814. În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine. În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice. O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta „Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de „Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini. Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea „tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi. Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

Notă:
[1] Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Ss. Nicola Pieck şi însoţitorii lui (martirii de la Gorcum)

• martiri
• d.: la 9 iulie 1572, Brielle, Olanda
• 9 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 24 noiembrie 1675, de Papa Clement al X-lea
  • sfânt la 29 iunie 1867, de Papa Pius al IX-lea

În iunie 1572, localitatea Gorcum din Olanda a fost cucerită de grupuri de calvini extremişti, care au reuşit să învingă rezistenţa opusă de o mică garnizoană care îi apăra pe credincioşi, parohul şi un grup de fraţi minori. În timpul tratativelor în vederea capitulării, calvinii s-au angajat să salveze viaţa persoanelor consacrate, dar după capitulare promisiunea nu a fost ţinută şi au fost capturaţi Nicolaas Pieck, preot, şi însoţitorii săi, zece fraţi minori, trei preoţi diecezani, un canonic regular al Sf. Augustin şi un preot dominican care administra Sacramentele prizonierilor.

Ei au rămas încarceraţi la Gorcum din 26 iunie până în 6 iulie, când au fost transportaţi semidezbrăcaţi la Dordrecht, unde au fost expuşi insultelor poporului. Apoi au fost duşi la Brielle, unde au fost din nou batjocoriţi de popor împreună cu alţi trei preoţi. Capul extremiştilor calvini a încercat în zadar să le schimbe prizonierilor credinţa, prin lungi dispute şi interogatorii, în special pe tema primatului Papei şi a prezenţei reale a lui Cristos în Euharistie. Abilitatea lor de a respinge tezele calvinilor a cauzat noi torturi şi spânzurarea lor, în 9 iulie 1572, împotriva dispoziţiilor lui Wilhelm de Orania, care a interzis uciderea persoanelor consacrate. Locul martiriului lor, din Brielle, este de mult timp loc de pelerinaj şi procesiuni.

Numele celor 19 martiri sunt: Adrianus van Hilvarenbeek; Andreas Wouters; Antonius van Hoornaar; Antonius van Weert; Cornelius van Wijk; Francisus de Roye; Godfried van Duynen; Godfried van Melveren; Hieronymus van Weert; Jacobus Lacops; Joannes Lenaerts; John of Cologne; Leonardus van Veghel; Nicasius Janssen van Heeze; Nicolaas Pieck; Nicolaas Poppel; Petrus van Assche; Theodorus van der Eem; Willehad van Deem.

Sf. Veronica Giuliani

• călugăriţă, mistică
• 1660-1727
• n.: la 27 decembrie 1660, Mercatello, Urbino, Italia
• d.: la 9 iulie 1727, Citta di Castello, Italia
• 9 iulie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 17 iunie 1804, de Papa Pius al VII-lea
  • sfânt la 26 mai 1839, de Papa Grigore al XVI-lea

Sfânta Veronica Giuliani este una dintre marile „mistice” ale secolului al XVIII-lea.

În epoca modernă se constată tendinţa de a se da înţelesuri profane unor termeni privind realităţi şi trăiri sufleteşti ale vieţii creştine. Astfel, cuvântul „dumnezeiesc” este folosit cu înţelesul de: splendid, minunat; cuvântul „martir”, la început rezervat pentru a preamări pe creştinii care şi-au dat viaţa mărturisind credinţa lor pentru Cristos, astăzi este atribuit tuturor celor care şi-au pus viaţa în primejdie, ori chiar şi-au pierdut viaţa în apărarea unei cauze sau idei. La fel, s-a dat alt înţeles cuvintelor „mistic”, „mistică”, vorbindu-se de o „mistică a rasei” sau „mistică a supraomului”. Înţelesul cuvântului „mistic”, folosit şi popularizat în lucrările de spiritualitate creştină, se referă la apropierea dintre sufletul omenesc şi Dumnezeu, şi se atribuie persoanelor privilegiate care, prin har divin şi corespundere totală din partea lor, au ajuns să cunoască şi simtă realitatea profundă a iubirii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Trăirea obişnuită a vieţii spirituale şi experienţa mistică pot fi comparate cu modul în care cunoaştem organismul omenesc privindu-l cu ochiul liber sau cu ajutorul razelor X. Pentru profanul neavizat, aparatura şi mişcările radiologului apar ca ceva fără înţeles, uneori bizare. Tot aşa, din experienţa misticilor, creştinul cu viaţă spirituală obişnuită nu sesizează decât latura exterioară, uneori spectaculoasă, aşa numitul spectacol mistic, cum ar fi: minunile, profeţiile, stăpânirea asupra forţelor naturii, chiar manifestările diabolice, viziunile, extazele, incendiile interioare, stigmatele.

Sfânta pe care o amintim în ziua de 9 iulie s-a născut în anul 1660 la Mercatelle, lângă Urbino (Italia), fiind a şaptea fiică a soţilor Francisc şi Benedicta Giuliani. La vârsta de şaptesprezece ani a intrat la mănăstirea călugăriţelor clarise din Citta di Castello, luându-şi numele de Veronica, în amintirea acelei femei pioase care cu dragoste şi curaj a şters cu marama ei faţa plină de sânge a lui Isus, pe când se îndrepta spre muntele Golgota. După mai mulţi ani de umilă viaţă călugărească, trăită cu dăruire în rugăciune şi muncă, Veronica începe o experienţă mistică extraordinară. Despre aceasta nu s-ar fi aflat nimic în afara zidurilor aspre ale mănăstirii, dacă duhovnicul său nu i-ar fi poruncit să noteze zilnic în jurnalul personal destăinuirile pe care i le făcea Isus Răscumpărătorul, ale cărui suferinţe Veronica le retrăia periodic în toate amănuntele. „În anul 1697 – citim în jurnalul ei – în ziua de Vinerea Sfântă, dimineaţa înainte de a se lumina … Dumnezeu a revărsat asupra mea un har deosebit, dăruindu-mi semnele şi durerile pe care Cuvântul Divin făcut om le-a purtat pentru mântuirea mea. Simţeam în adâncul inimii mele o durere de moarte.”

Astfel descrie ea primirea stigmatelor (semnele rănilor Domnului): „Am văzut din Preasfintele Sale răni cinci raze strălucitoare şi toate se îndreptau spre faţa mea … În patru raze erau cuiele şi în una se afla lancea, ca de aur, toată numai foc; ea mi-a străpuns inima.” În anul 1727, în ziua de vineri 9 iulie, după o boală grea care durase 33 zile, Veronica, împreună cu Cristos răstignit îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. După moarte, trupul său, care purta încă semnele rănilor Domnului, a fost supus unei autopsii şi medicii au constatat că într-adevăr inima era străpunsă dintr-o parte în alta. „Când am văzut stigmatele – mărturiseşte Veronica în jurnalul său – am plâns mult şi din toată inima l-am rugat pe Domnul să binevoiască a face ca ele să fie ascunse de privirile altora.” Dorinţa i-a fost ascultată, deoarece din ordinul superiorilor a trăit toată viaţa într-o încăpere mică, separată de contactul cu alte persoane. Dar filele numeroase ale jurnalelor sale, scrise într-o perioadă de mai bine de 30 de ani şi care publicate cuprind un număr de 44 de volume, sunt un adevărat tezaur ascuns, care a îmbogăţit literatura mistică creştină cu nenumărate pagini luminoase, izvoare de lumină şi curaj pentru sufletele iubitoare de autentică trăire a vieţii în Dumnezeu.

Deşi Ursula Giuliani, alegându-şi la intrarea în mănăstire, numele de Veronica, nu s-a gândit la sensul etimologic al cuvântului, e bine de amintit că acest nume traduce numele grecesc Berenike, cu sensul de: purtătoare, aducătoare de victorie (pherein = a aduce, a purta; nike = victorie). De asemenea, numele de Veronica a fost pus în legătură şi cu expresia formată din cuvintele: vera = adevărata şi eikon = asemănare, imagine, icoană, atribuindu-se unei pânze pe care se află imaginea feţei lui Isus Cristos, pânză considerată a fi marama cu care o femeie din Ierusalim a şters faţa lui Isus din Nazaret, pe când îşi ducea crucea spre locul execuţiei. Alăturând cele două interpretări ale numelui Veronica, el ne reaminteşte gândul adânc al Sfântului Pavel: „Aceia pe care Dumnezeu i-a ştiut mai dinainte, i-a ales să poarte Chipul Fiului Său … şi i-a condus la mărirea Sa” (Rom. 8, 30).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Maria a lui Isus Răstignit Petković

• călugăriţă
• 1892-1966
• n.: la 10 decembrie 1892, Blato, Korcula, Croaţia
• d.: la 9 iulie 1966, Roma, Italia
• 9 iulie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 5 iulie 2002, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 6 iunie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea

Maria a lui Isus Răstignit Petković s-a născut la 10 decembrie 1892 la Blato, pe insula Korčula, fiind al şaselea din cei opt copii ai lui Anton şi Maria Petković. Părinţii ei au trăit în mod exemplar şi şi-au educat copiii în mod creştin. Maria s-a arătat încă din copilărie înclinată spre pietate şi milostivire; observând suferinţele, foamea şi lipsurile oamenilor, s-a hotărât să-i ocrotească pe săraci, pe „fraţii aleşi şi iubiţi de Domnul”, aşa cum obişnuia să-i cheme.

Îndemnată de dorinţa vie de a-i ajuta pe cei săraci şi nevoiaşi, şi urmând îndrumările Episcopului de Dubrovnik, Mons. Josip Marčelić, în ziua Buneivestiri din anul 1919 a dat viaţă comunităţii religioase pe care dorea să o înfiinţeze „pentru educarea şi instruirea tineretului feminin din zonă”. Acelaşi Episcop, în anul 1928, inspirându-se din Regula celui de-al Treilea Ordin al Sfântului Francisc, a instituit canonic comunitatea religioasă de drept diecezan. După treizeci de ani, la 6 decembrie 1956, comunitatea a primit recunoaşterea pontificală şi aprobarea constituţiilor.

Maria a lui Isus Răstignit Petković trăia cea mai mare bucurie întâlnindu-se cu cei săraci, marginalizaţi şi dispreţuiţi. În ei recunoştea chipul lui Isus suferind, iar slujirea lor o umplea de bucurie. De aceea, până la moartea ei, care a avut loc la Roma la 9 iulie 1966, le-a îndemnat mereu pe surorile sale ca prin comportamentul şi sacrificiul lor să arate cum s-au întrupat în ele iubirea, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu.

Fiicele Milostivirii, Congregaţia pe care Maria Petković a fondat-o, numără astăzi 429 de membre care lucrează în 12 ţări din Europa şi America. Surorile se ocupă de educarea copiilor şi a tineretului, de asistarea persoanelor în vârstă şi bolnave, de apostolatul parohial, precum şi de promovarea demnităţii persoanei şi de dezvoltarea misiunilor şi a dialogului ecumenic.

Sursa: Vatican.va

Marija Petkovic s-a născut pe insula Korcula în anul 1892 într-o familie de catolici credincioşi renumiţi pentru viaţa lor fervoroasă. Ea a simţit chemarea interioară pentru viaţa consacrată încă de timpuriu ceea ce a determinat-o ca la vârsta de 14 ani să intre în mănăstire. Disponibilă la voinţa Domnului, în 1920, după ce a aprofundat cât mai bine aspectele vieţii consacrate, a fondat Congregaţia „Fiicele Milostivirii” a cărei carismă se orientează spre slujirea celor mai săraci. A deschis orfelinate şi centre de primire pentru copii pe întreg teritoriul fostei Republici Iugoslavia pentru ca mai apoi, după aproximativ 15 ani, să poarte această operă şi în teritoriul Americii Latine. Sora Marija a contribuit personal la răspândirea carismei congregaţiei fondate de ea şi i-a slujit pe cei săraci în spitalele din Argentina şi Paraguay între anii 1940 şi 1952. A murit la Roma în anul 1966.

Un ofiţer al marinei din Peru, Roger Cotrina Alvarado afirmă că a reuşit să-şi salveze submarinul împreună cu întregul echipaj aflat într-un moment critic din care nu mai exista scăpare şi nici o speranţă într-un deznodământ fericit. El cunoştea viaţa virtuoasă a sr. Marija încă din copilărie. Mama lui îi citea frecvent viaţa acestei surori croate. În acest moment critic, ofiţerul s-a rugat prin mijlocirea ei. Ameninţat de presiunea echivalentă cu cinci tone de apă, tânărul ofiţer a intuit rapid tragicul deznodământ, însă nu şi-a pierdut speranţa. A apelat la sr. Marija prin rugăciunile sale şi a simţit cum miracolul se înfăptuia. A fost decorat cu Crucea Forţelor Marine din Peru, însă a oferit-o fericitei Marija Petkovic în timpul celebrării Liturghiei de beatificare la care a participat.

În predica sa la beatificare, Sfântul Părinte a trasat portretul moral al noii fericite şi a scos în evidenţă grija sa pentru cei săraci şi aflaţi în nevoi. Intenţia sa a fost aceea de a răspândi iubirea divină slujind pe cei săraci. Faptele sale au materializat această iubire.

„Figura fericitei Marija Petkovic, afirma papa, mă determină să mă gândesc la toate femeile din Croaţia, soţii sau mame fericite. Mă gândesc, de asemenea, şi la toate acele femei care au fost marcate de durere care au pierdut vreun membru al familiei în tragicul război din anii 1990. Mă gândesc la tine, femeie, care prin sensibilitatea, generozitatea şi tăria ta îmbogăţeşti capacitatea lumii de a înţelege plinătatea adevărului ce există în raporturile umane. (…) Desfăşurarea frenetică a vieţii moderne poate conduce la pierderea a ceea ce este uman. Poate că mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei, acum este nevoie de acel „geniu” al femeii care să-i asigure omului sensibilitatea în orice circumstanţă (Mulieris dignitatem, 30). Femei croate, conştiente fiind de vocaţia voastră de soţii şi mame, continuaţi să priviţi la fiecare persoană cu ochii inimii. (…) Într-un mod cu totul special mă gândesc la voi, femei consacrate asemenea Marijei Petkovic, care aţi răspuns invitaţiei de a-l urma pe Cristos sărac, cast şi ascultător cu o inimă neîmpărţită. Să nu obosiţi niciodată în a răspunde cu fidelitate acestei iubiri singulare din existenţa voastră”.

Sursa: Lumina creştinului, 7/2003