Calendar Romano-Catolic - 9 februarie 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Apolonia

• fecioară, martiră
• ??-c.249
• d.: în c.249, Alexandria, Egipt
• 9 februarie (latin)

Între anii 243-249, Imperiul Roman a fost condus de împăratul Filip Arabul, om cu vederi largi, care le-a acordat creştinilor o perioadă de linişte, după persecuţiile îndreptate împotriva lor până atunci. Totuşi, în ultimul an, au avut loc unele evenimente triste, ce au dovedit că aversiunea împotriva creştinismului nu era stinsă, cel puţin în provincii mai îndepărtate. Despre acestea ne vorbeşte episcopul de Alexandria, Dionisie, într-o scrisoare către Fabian din Antiochia. Un impostor din Alexandria, „ghicitor înrăit şi poet fără talent”, aţâţase populaţia, întotdeauna gata de a se agita, şi provocase o revoltă împotriva creştinilor, revoltă în care mulţi urmaşi ai lui Cristos au fost biciuiţi şi bătuţi cu pietre.

O tânără fecioară, cu numele Apolonia, mai înainte de a fi arsă de vie, a fost supusă unor chinuri îngrozitoare. „Toţi se reped în casele creştinilor” – scrie cu amărăciune Dionisie; „fiecare intră la cei pe care îi cunoaşte, sau la vecini, prădând şi devastând; iau în cutele hainelor obiectele de preţ, iar pe cele fără valoare le aruncă sau le dau foc. S-ar crede că este o cetate cucerită şi jefuită de duşmani”. În această învălmăşeală au prins-o şi pe minunata fecioară Apolonia, acum destul de înaintată în vârstă. Au lovit-o atât de crunt peste maxilare, încât i-au căzut toţi dinţii. Apoi, aprinzând un rug în afara cetăţii, au ameninţat-o că o vor arunca în foc dacă nu va rosti împreună cu ei cuvinte de blestem. Apolonia îi roagă să o lase liberă câteva momente; îndată ce au dezlegat-o, Apolonia se aruncă singură peste rugul aprins şi este consumată de flăcări. Apolonia avea 40 de ani. Moartea ei, prin aspectul de sinucidere, a ridicat problema dacă este permis ca cineva să-şi provoace moartea pentru a nu ajunge să-şi renege credinţa. Un ecou al acestei întrebări apare şi în cartea De civitate Dei a Sfântului Augustin, care însă nu-şi exprimă părerea. Având în vedere că ceea ce a atras ura împotriva Apoloniei a fost tocmai activitatea ei deosebită în sânul comunităţii creştine, gestul şi viaţa ei nepătată au trezit admiraţie şi devoţiune chiar dincolo de marginile provinciei în care şi-a consumat martiriul; în acest timp, cultul ei s-a răspândit atât în Orient, cât şi în Occident.

În diferite cetăţi din Europa s-au înălţat biserici în cinstea ei. La Roma, i-a fost dedicată o biserică, astăzi dispărută, lângă Bazilica „Sf. Maria”, în Transtevere.

În legătură cu viaţa ei, despre care nu mai avem alte cunoştinţe, legenda a ţesut istoria neverosimilă despre tânăra fiică a unui rege, care a fost ucisă de însuşi tatăl ei, pentru că a trecut la creştinism. Dar dincolo de legendă, care a avut un mare rol în popularitatea acestei sfinte, invocată îndeosebi pentru îndepărtarea durerilor de dinţi, rămâne viu exemplul său de generoasă şi necondiţionată dăruire a vieţii pentru Cristos.

Prenumele legate de numele zeului Apollo sunt foarte vechi şi foarte răspândite. Creştinii le-au folosit cu plăcere, deoarece la origine pornesc de la un cuvânt care înseamnă „poartă a fortăreţei”. Însuşi Apollo era numit de greci „portarul” – iar la romani există verbul apello – apellere = a trage la mal, a te apropia de poarta de intrare a unui ţinut. În lumina acestei origini a cuvântului, numele Apolonia ne poate aminti că, prin credinţă, suntem chemaţi să ajungem la poarta (uşa) care este Cristos. De asemenea, cuvântul şi ideea de poartă ne îndeamnă să deschidem sufletul nostru lui Cristos care vrea să ne aducă harul său; Apolonia i-a oferit această ospitalitate lui Dumnezeu devenit om. „Fii poartă care primeşti. Fii poartă care se deschide. Fii poartă vie. Fii poartă care, zi şi noapte, şopteşte: «Te aşteptăm»”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Anna Katharina Emmerick

• călugăriţă, mistică
• 1774-1824
• n.: la 8 septembrie 1774, Flamsche, Munster, Westphalia, Germania
• d.: la 9 februarie 1824, Dülmen, Germania
• 9 februarie (latin)

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 24 aprilie 2001, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 3 octombrie 2004, de Papa Ioan Paul al II-lea

Anna Katharina Emmerick s-a născut la 8 septembrie 1774 într-un sătuc din Flamschen lângă Coesfeld. A crescut alături de cei nouă fraţi şi surori. Încă de mică a trebuit să ajute în gospodărie şi la munca câmpului. A frecventat pentru puţin timp şcoala, dar se observa că era bine instruită în cele ale credinţei. Curând părinţii şi toţi cei care o cunoşteau pe Anna Katharina şi-au dat seama că se simţea atrasă în mod deosebit de rugăciune şi de viaţa religioasă.

Timp de trei ani Anna Katharina Emmerick a servit într-o mare fermă din împrejurimi. Apoi a învăţat să coase şi a mers la Coesfeld pentru o ulterioară formare. Îi plăcea să meargă în vechea biserică din Coesfeld unde participa la Liturghie şi se ruga adesea singură Calea Crucii. Anna Katharina dorea să intre în mănăstire, dar întrucât această dorinţă nu o putea împlini, s-a întors acasă, şi a lucrat ca croitoreasă mergând din casă în casă.

Anna Katharina a cerut să fie primită în diferite mănăstiri, dar a fost respinsă deoarece nu putea aduce nici o zestre. În cele din urmă clarisele din Münster s-au declarat gata să o primească dacă ar fi învăţat să cânte la orgă. Anna a primit acordul părinţilor pentru a merge la organistul Söntgen din Coesfeld care urma să o înveţe, numai că nu a găsit niciodată timp să înveţe să cânte la orgă. Nevoile şi sărăcia acelei familii au făcut-o să ajute la munca din casă şi în familie. Şi-a sacrificat până şi puţinele ei economii pentru a ajuta familia Söntgen.

În 1802, Anna Katharina, împreună cu prietena ei Klara Söntgen, a putut intra în cele din urmă în mănăstirea din Agnetenberg lângă Dülmen, iar după un an a depus voturile. În mănăstire a participat cu zel la viaţa religioasă, fiind mereu gata pentru muncile cele mai grele şi mai neplăcute. Deoarece provenea dintr-o familie săracă, la început nu prea era luată în seamă; unele dintre călugăriţe se scandalizau de exactitatea cu care ea observa regula Ordinului şi o considerau o ipocrită. Anna Katharina suporta însă această durere în tăcere şi cu resemnare.

Din 1802 până în 1811 Anna Kataharina a fost grav bolnavă şi a suferit dureri aproape insuportabile. În 1811 Mănăstirea din Agnetenberg, din cauza mişcării de secularizare, a fost suprimată iar Anna Katharina a trebuit să părăsească mănăstirea, fiind primită ca menajeră de către Pr. Lambert, un preot fugit din Franţa, care trăia la Dülmen. Dar curând ea s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut părăsi casa, fiind constrânsă să stea la pat. Conform unei înţelegeri cu Pr. Lambert, Anna Katharina a chemat-o pe sora ei mai mică, Gertrud, care sub îndrumarea ei trebuia să aibă grijă de casă.

În această perioadă Anna Katharina Emmerick a primit stigmatele. Faptul că purta rănile nu putea rămâne tăinuit. Dr. Franz Wesener, un tânăr medic, a consultat-o şi a fost atât de impresionat de ea încât pentru următorii unsprezece ani a devenit un prieten credincios, săritor şi dezinteresat al ei. Dr. Franz a ţinut un jurnal despre întâlnirile lui cu Anna Katharina Emmerick, în care a notat o mulţime de detalii.

O trăsătură deosebită din viaţa lui Anna Katharina a fost dragostea ei faţă de persoane. Acolo unde vedea o nevoie, căuta mereu să ajute. Chiar şi de pe patul de suferinţă a confecţionat haine pentru copiii mai săraci şi era fericită dacă în acest fel îi putea ajuta. Deşi uneori vizitatorii numeroşi ar fi putut deranja, ea îi primea pe toţi cu delicateţe, se interesa de cererile lor prin rugăciune şi le oferea mângâiere şi încurajare.

Multe personalităţi, care erau importante în mişcarea de reînnoire a Bisericii de la începutul secolului al XIX-lea, au încercat să o întâlnească pe Anna Katharina Emmerick, printre care baronul Clemens August Droste zu Vischering, Friederich Leopold von Stolberg, Johann Michael Sailer, Christian şi Clemens Brentano, Luise Hensel, Melchior şi Apollonia Diepenbrock. De o deosebită importanţă a fost întâlnirea ei cu Clemens Brentano. Prima lor întâlnire din 1818 s-a transformat într-o şedere de cinci ani, perioadă în care el a vizitat-o pe Anna Katharina zilnic pentru a desena viziunile ei pe care mai târziu le-a publicat.

În vara din 1823 Anna Katharina a devenit tot mai slabă. Ca în toţi anii din trecut şi-a unit suferinţa cu suferinţa lui Isus şi a oferit-o pentru mântuirea oamenilor. Anna Katharina Emmerick a murit la 9 februarie 1824 şi a fost înmormântată în cimitirul din Dülmen.

Sursa: Vatican.va